„Mamă, mie îmi e foame, cum să mor? Îți zic eu sigur că nu mor.” 

Erika Garnier avea 21 de ani când durerea pe care o simțea la mijloc „s-a lăsat pe picioare”. 

A ajuns la spital, în ianuarie 2010, cu picioarele amorțite, ca și cum ar fi înțepat-o multe albine.

Era studentă în anul al III-lea la Facultatea de Comunicare și Relații Publice, iar majoritatea timpului îl petrecea pe drumuri. Alerga mult după trenurile și autobuzele  care legau casa ei din Ploiești de facultatea din București. În orele petrecute în mijloace de transport îi plăcea să observe oamenii și interacțiunile dintre ei. 

Ajunsă la spital, toată lumea o întreba dacă a avut un accident la handbal. Tălpile pe care abia și le înghesuise într-o pereche de adidași păreau că depășesc lungimea tărgii. O doctoriță a criticat-o că umblă iarna încălțată în adidași. Sigur n-a avut grijă de ea. 

„Nu știu când să plasez în timp primul simptom.” Și acum se întreabă care era o durere de mijloc obișnuită și care era de la tumoarea pe care a descoperit că o are la nivelul măduvei spinării.

A ajuns într-un salon de spital, printre oameni imobilizați. Realitatea ei arăta la fel oriunde privea. „Stânga – nu mișca nimeni. Dreapta – nu mișca nimeni.”

S-a obișnuit cu situația și propria nemișcare, pentru că și-a spus că e trecătoare. După aproximativ trei săptămâni, mergea în baston și începuse recuperarea. Lucrurile arătau mai bine. „M-am ridicat. Ce a fost mai greu a trecut. Merg.”

A plecat acasă sprijinită în baston, cu un set de exerciții de kinetoterapie. A făcut mult mai multe. „Eram disperată. Voiam să fiu ca înainte.”

Se ținea de recuperare, creștea doza de medicamente, dar durerea creștea și ea. Putea merge din ce în ce mai greu. La sală, dădea cu pumnii în spalier, până la sânge.

A ajuns din nou în spital, iar după un RMN, a aflat că o operație e iminentă.

Când a ieșit din operație, a întrebat cât e ceasul. „De parcă mă grăbeam undeva.”

Trecuseră 7 ore.

„Atunci când m-a deschis, ce a văzut acolo nu era ce văzuse pe RMN. Aveam ceva ca niște fire de cabluri vechi încâlcite cu cabluri noi.”

Era o formațiune malignă. „Eu atât am înțeles: am cancer și o să mor.”

„Nu cred că vedeam mult mai departe de realitatea asta a mea. Nu aveam niciun scenariu de rezervă pentru viitorul meu. Părea foarte previzibil. Mă vedeam o femeie de succes. Eventual și familistă.”

A început tratamentul prin radioterapie. I-au desenat, pe stern, un punct prin care trebuiau să direcționeze razele. Așa s-a trezit cu un tatuaj nedorit. În jurul ei, toți erau marcați. Pe gât, pe ceafă. Majoritatea la vedere. 

Nu putea să-și ridice mâinile să se pieptene, nu putea ajunge la toaletă, trebuia să fie întoarsă de pe-o parte pe cealaltă cu cearșaful, i se dădea să mănânce cu lingurița. „Nu nimereau mereu gura.” Mama i-a devenit tot ce nu putea face singură. Era furioasă. 

„Nu te miști, nu te miști, dar eu nu îmi dădusem seama ce înseamnă treaba asta. Poate că e mai bine că nu am știut toate elementele astea și le-am învățat pe rând.”  

Nu-și mai simțea picioarele aproape deloc. Trebuia să se uite pe sub cearșaf să știe dacă sunt îmbrăcate sau dezbrăcate. 

Își permitea două opțiuni: să stea în pat cu capul spre fereastră sau cu el spre ușă. 

„Nu aveam libertate. Doar ce citeam puteam să aleg eu.” A început cu cărțile lui Milan Kundera.

La marginea patului, când trebuia să fie mutată, cei care făceau asta purtau o discuție mecanică. Se simțea ca un obiect care trebuia luat și dus în altă parte. 

Facultatea era singurul lucru pe care părea că mai știe cum să-l facă. Avea o viață de trăit. Voia să se lege de ceva care nu se transferase în patul de spital. 

„Cancer, cancer, nu merg, nu merg, dar eu trebuie să dau licența. Ceva trebuie să continue.” 

Și-a înghețat anul. Știința se îmbinase cu credința la capul patului ei și starea de pacientă nu avea termen de expirare. „Toată lumea spunea la spital că s-a făcut tot ce s-a putut. Acum ținea de Dumnezeu. Nu mai puteam să aud asta. Mă terminau psihic astea motivaționale. Eu trebuia să știu ceva concret. Cauză-efect. De ce am eu formațiunea asta?” 

Nu a primit niciun răspuns. Nu există unul. „Nu e pe numărate, nu e vina nimănui, nu așa se împart lucrurile”, a concluzionat mai târziu și a acceptat că nu mai poate merge. 

Dacă înaintea operației primise 80% șanse de recuperare și 20% șanse să rămână cu un mic defect de mers, acum glumește. „Acest scaun rulant e un mic defect de mers.”

Când a ieșit din spital, în august 2010, i s-a părut că cerul avea altă culoare. 

Înapoi acasă, a descoperit o casă neaccesibilizată nevoilor ei. Scări, mobilă prea înaltă, obstacole peste tot. „Trebuie să accesibilizezi, altfel e nevoie mereu de cineva care să te ajute. Te ajută să bați pasul pe loc.”

Când a început să iasă din casă, s-a lovit de tot ce se temea: oameni necunoscuți care o întrebau ce a pățit, oameni care i-au oferit cărți de vizită ale unor terapeuți, milă, oameni care au vrut să-i ofere bani.

„Cred că ține cumva și de cum ești ca fire, dar și de timpul la care primești astfel de întrebări. Dacă primeam în prima, a doua lună după ce nu mai puteam să merg cred că m-ar fi enervat, întristat, deprimat.” 

A venit la Fundația Motivation, ca voluntară, la finalul lui 2010, să afle cum să fie independentă într-un fotoliu rulant. A învățat să se îmbrace mai ușor singură, cum să aibă o poziție corectă în scaun, să danseze. A început pe Goran Bregović.

„Eu nu știam cum să trăiesc altfel decât să merg, să urc dealuri. Nu voiam să fiu asociată cu categoria asta. Am suferit foarte mult când mi-au eliberat certificatul de handicap.” A realizat apoi că nu voia să fie asociată cu o categorie despre care nu știa de fapt nimic. 

Furia încă există în interiorul ei, dar încearcă s-o canalizeze spre schimbările la care poate contribui. Și-a dorit asta din copilărie, pe când era fan Xena, Prințesa Războinică. „Voiam să fiu o justițiară.”

Astăzi este angajată la Motivation, pe partea de comunicare, merge la lucru cu mașina ei și măsoară succesul în umanitate. „Cât la sută dintr-un om e faptul că se deplasează în scaun?”

Articol apărut în revista DoR#44

“Fragmente” îmbină fotografia, colajul și interviul pentru a documenta poveștile personale ale unor oameni care au trecut prin experiențe traumatice.

În proiect, persoanele intervievate și fotografiate realizează un colaj în care își schițează vizual identitatea reconstruită după traumă.

concept și realizare de Andrada Lăutaru / Bogdan Dincă

RECOMANDĂRI

ABONARE NEWSLETTER