Marian umple o sticlă goală de ice tea cu apă de la robinet și o bagă în ghiozdan. Prin fermoarul deschis se zărește portocaliul intens al adidașilor cu crampoane. Își ia la revedere de la mama lui, care îl conduce pe holul blocului și îl roagă să aibă grijă să nu se mai accidenteze. De doi ani, s-a apucat de rugby.

Alberto l-a convins. Sătul de jignirile aduse prietenului său, i-a spus să vină cu el la club, poate așa va reuși să slăbească. „Făceam ora de sport la școală, în rest fugeam de orice ținea de sport. Nu-mi plăcea. Mi-era rușine, mai ales să alerg”, își amintește Marian. „Acum nu mai pot să mă abțin”, spune râzând.

Primul antrenament a fost cel mai drăguț pentru Dumi, cum îi spun colegii de echipă de la clubul Aurora Băicoi. „Nu știam să fac nimic, dar totuși ei m-au învățat!” Marian apreciază faptul că antrenorii s-au ținut de el și l-au ajutat să slăbească, că l-au făcut să continue de fiecare dată, când, atingând pragul de oboseală, voia să renunțe. Nu a ținut nicio dietă, a venit doar la antrenamente, două sau trei pe săptămână. Și a urmat sfatul lui Alberto: să nu mănânce nimic timp de o oră după antrenament. A slăbit peste cincizeci de kilograme.

Fruntea și perciunii se umplu de broboane. Tricoul albastru deja e ud. Marian și colegii săi aleargă printre jaloane, sar gărdulețe, fac flotări și exersează pasele, trag de ei să ducă la bun sfârșit exercițiile fizice de dinaintea meciului de antrenament.

„Dacă aș avea eu kilele lui Fernando…”, spune Marian forfecând picioarele cu din ce în ce mai multă greutate. Fernando e un coleg micuț de statură, slab și rapid în mișcări. După spusele lui, cântărește patruzeci și trei de kilograme.

Meciul de antrenament se joacă după regulile rugby touch, sport derivat din rugby, în care jucătorii nu se plachează, ci în schimb își ating adversarii cu mâna. Marian joacă în apărare, în timp ce coechipierul lui, Fernando, o zbughește printre apărătorii echipei adverse, marcând eseul.

Pe terenul pe care se antrenează acum băieții, după anii 90, pășteau vacile. Baza sportivă a fost complet abandonată după revoluție, devenind o ruină. La final de 2011, Lucian Mircescu, specialist în politici publice în domeniul sportului și îndrăgostit de rugby, a înființat clubul Aurora Băicoi. Proaspăt revenit în țară, a vrut să aducă valorile descoperite în rugby în propria comunitate. Clubul, creat deopotrivă cu o agendă sportivă și una socială, luptă cu problema accesului precar la servicii sportive și educaționale din zonă.

„Avem copii din Băicoi, care este un oraș destul de micuț, din zona rurală, zonele limitrofe Băicoiului, precum și din alte cinci comunități pe partea cealaltă a DN. Dintre acestea, Florești, Filipești, Măgureni sunt zone defavorizate și foarte sărace”, spune Bianca Dăniță, managerul clubului.

În 2017, dorințele clubului de a adresa și latura educațională s-au concretizat prin proiectul propus de United Way. „Am văzut în el oportunitatea potrivită pentru noi de a trece cumva la pasul următor și de a face ceva mai mult pentru copii”, adaugă Dăniță. Cu fondurile din proiect, a fost renovat un spațiu unde acum copiii fac teme la matematică și română, participă la activități nonformale sau la ateliere de lectură și științe.

Spațiul comunitar este deschis tuturor copiilor, singura condiție este ca aceștia să meargă la școală. „Practic asta am vrut să transmitem în spatele acestor centre comunitare pe care le-am creat: da, este un spațiu al vostru, al copiilor, al comunităților, un spațiu în care să se simtă bine și în siguranță, dar neapărat să înțeleagă că chiar dacă e mai distractiv la sport și la activități nonformale, e musai să meargă la școală”, spune Marcela Borteanu, director adjunct United Way România.

Dăniță adaugă că modelul lor nu este unul neobișnuit, ci așa funcționează marea majoritate a cluburilor de rugby din străinătate. „Au un spațiu unde se desfășoară destul de multe activități, au extrem de mulți voluntari, părinții vin și crează un spațiu sigur pentru copii, părinții cu posibilități materiale contribuie pentru a-i ajuta și pe cei care n-au, își donează din timpul lor și din energie. Cumva, partea asta am încercat și noi s-o aducem aici.”

La Aurora, Marian și-a făcut noi prieteni, a descoperit oameni care îl acceptau așa cum e, a aflat că poate avea încredere în unele persoane. A fost în cantonamente cu echipa și a simțit că sunt uniți. „Asta m-a motivat să trag mai mult de mine să ajung unde am ajuns acum.” A crezut că o să vină, slăbește și apoi se lasă. „Dar a început să-mi placă mult prea mult, am început să joc în meciuri, titular.”

La meciurile de acasă, mama sa e mereu prezentă. A lipsit doar de vreo două ori, nu se simțea bine. Are diabet și e pensionată pe caz de boală. După accidentarea suferită de Marian la umăr, își face mai multe griji. „Mai ales când sunt într-un meci în deplasare, îi zic că termin meciul la o oră, dar câteodată se prelungește meciul și termin puțin mai târziu, și se sperie foarte tare că nu-i răspund la telefon”, spune Marian chicotind.

Tatăl său a făcut box în tinerețe. Acum e plecat în Anglia, lucrează în construcții. Vine cam o dată pe an acasă, dar Marian spune că vorbesc mult la telefon. „M-a încurajat și e mândru de mine. Și pentru mine asta e un plus.”

Și copiii care înainte îl făceau gras s-au bucurat pentru el. Colegii de clasă au început să vorbească mai mult cu el. „Am mers la petreceri, au început să mă cheme la zile de naștere. Înainte nu se întâmpla asta. Și mi-a plăcut foarte mult”, spune Marian. „M-am bucurat că am reușit în sfârșit să mă integrez în comunitate.” Marian nu le poartă pică celor care l-au batjocorit pentru greutatea sa. „Adevărul e că, într-un fel, le-am mulțumit, pentru că jignirile lor m-au motivat să trag mai mult de mine, să le dovedesc că sunt bun, că poți să faci orice dacă îți pui asta în minte.”

Marian, la șaisprezece ani împliniți pe 5 august, e conștient de faptul că s-a apucat târziu de rugby și e greu să dezvolte o carieră în sport. După liceu, vrea să urmeze Academia Militară sau contabilitatea, fiind în clasă cu profil economic intensiv. Și mai vrea să rămână aproape de club. „Mi-ar plăcea să rămân în contact cu centrul. Aș mai veni așa la antrenamente, de plăcere. Sau să-i ajut pe cei noi. De exemplu avem și vreo doi băieți noi, i-am ajutat să învețe să dea pasă, să dea șut, să placheze.”

Și cei de la Aurora Băicoi vor să îl ajute în continuare. „Da, vrea să meargă la facultate și o să-l ajutăm. Nu cred că o să-și permită părinții niciodată, dar așa cum ne-am ajutat toți copiii de-a lungul timpului să se duca la facultate, să se țină de școală, o să îl ajutăm și pe el când o să vină momentul”, spune Bianca Dăniță.

În apartamentul micuț cu două camere de la parterul blocului, îl așteaptă cățelușa pe care a primit-o cadou de la familie cu un an și ceva în urmă. Marian o ia în brațe, se așează pe canapea și continuă să o mângâie încet. Dacă ar sta la curte, ar lua toți câinii de pe stradă.