La miezul nopții dintre ani, de pe patul alb de spital, Raluca putea scrie pe cearșaf orice narațiune își dorea pentru viitor. Era speriată, dar știa că singura ei șansă era să rămână pozitivă. 

La insistențele colegei de salon, a mâncat câteva boabe de struguri. Tradiția de a mânca struguri de Revelion, ținută nefestiv, în pijamale, a învățat-o lecția de a face ce-ți aduce fericire, indiferent în ce situație ești. Nu și-a pus nicio dorință, așa cum prevede ritualul mâncatului de struguri când se schimbă anul. S-a jucat mai degrabă cu un gând și-un sentiment: „Voiam ca starea aia de bucurie să rămână.”

Cele două femei au trecut în 2018 împreună. Împărțeau același diagnostic. Colegei toată lumea îi spunea că are „limfom”. Nimeni nu pronunța cuvântul cancer. 

Raluca primise diagnosticul pe 6 decembrie 2017, de Moș Nicolae. Avea 33 de ani și a fost internată pentru o biopsie. A aflat că are limfom non Hodgkin, un tip de cancer al sistemului limfatic. Era într-un stadiu incipient, 2B. Asta însemna că în ea creștea o tumoare sferică, de aproape 8 cm. Deasupra inimii. Îi sufoca plămânul și tușea. Așa a ajuns la medic. „Eram perfectă, nu aveam nimic, doar un cancer.” 

Când s-a internat prima dată, chiar înainte de Anul Nou, seara a fost agitație pe secție. 

„Aveam impresia că murise cineva. Eu îmi încep chimioterapia cu cineva murind aici.” N-a aflat niciodată ce s-a întâmplat de fapt. Din decembrie până în aprilie au urmat șase cure de chimioterapie. „În momentul în care ți se pune fizic substanța în corp nu simți, nu ustură, nu nimic”, descrie Raluca. Ajunsă în interior, substanța făcea cancerul să moară și pe ea să trăiască.

După prima chimioterapie nu a simțit nimic diferit. S-a gândit: hai, că poate nu e chiar ca în filme. Până atunci, în universul ei, cancerul și chimioterapia erau realități pe care le trăise doar prin intermediul unui ecran.

După a doua tură, a început să o doară foarte tare pielea capului, „ca atunci când ai părul prea strâns în coadă”. De fiecare dată când îl atingea, podul palmei i se umplea cu șuvițele care cădeau. Filmul ieșise din ecran. „La ochiul stâng mai aveam două gene. Le număram, erau pe inventar.”

După a treia ședință de chimioterapie se simțea extrem de obosită. Drumul din pat până în bucătărie, într-o garsonieră, îl trăia ca pe un maraton. Apoi au venit stările de rău. Fiecare procedură medicală prin care trebuia să treacă o izbea de universul durerii. Pielea părea că se baricadează în ea însăși, venele se ascundeau din fața acelor, iar medicii veneau cu soluții pentru a putea să-i strecoare în continuare salvarea în celule. I-au montat un fel de cameră în piept, prin care îi administrau citostaticele fără să o mai înțepe de fiecare dată. Atunci a cedat. Nu mai știa dacă intensitatea durerii din mintea ei încă venea din corp. Dacă la primirea diagnosticului mintea i s-a activat imediat pentru a face un plan de mers mai departe, acum și-a dat voie să stea un pic în momentul în care se afla. A durut până la lacrimi. Dar i-a și deschis noi zone de înțelegere și percepție a corpului ei. Cel în care trăise atâția ani deja, dar de care rămăsese parțial străină. „Îl simțeam și pe el obosit. Am simțit o reîntregire și conectare cu el.”  

Treptat, a început să doară mai puțin. 

„Calmarea durerii fizice a fost ca un fel de confirmare că toate se vor calma în final.” 

Pe când a ajuns la ultima ședință de chimio, nu prea mai putea mânca. I se făcea rău de la mirosul de morcov fiert, nu avea voie să mănânce sărat, a vomitat de la o lămâie. 

În timpul celor șase ședințe s-a tuns la zero. Un apropiat i-a spus că atunci când a văzut-o pe ea umblând cheală, l-a făcut și pe el să nu îi mai fie rușine să-și poarte ochelarii. Mulți oameni au rușinea bolii, spune Raluca. Și-ar dori ca bolile și corpurile oamenilor să nu mai fie tabu. 

În cele șase luni cu perioade petrecute în spital a vrut să se împrietenească într-un mod genuin cu universul acestei boli. A participat la organizarea unui eveniment caritabil, o seară de tango, care a adus laolaltă mai mulți oameni diagnosticați cu cancer. „Aveam activitate, asta m-a ținut pe o linie de echilibru. M-a ajutat mult energia pozitivă de acolo. M-a ajutat să vorbesc cu alți oameni care trec prin aceleași lucruri.” Așa afli totul, doctorii nu îți spun chiar tot. „De exemplu, că te constipi. Dacă ceri ajutorul, afli.” 

Pentru Raluca, la finalul tratamentului nu a mai contat dacă diagnosticului i se spusese cancer sau limfom. Trecuse.

Înainte de cancer, Raluca avea două joburi, ca să-și ia o casă. Acum se odihnește mai mult. A conștientizat că orele de somn, prietenii, mâncarea, tot ce îi dă corpului influențează calitatea vieții. Și are grijă. Dacă la început făcea asta din frica de a nu păți ceva rău, acum spune că o face din iubire pentru ea. 

Raluca are azi un atelier, unde face artă textilă.

Experiența cu cancerul i se citește și pe piele. Cel mai greu i-a fost să facă pace cu cicatricea din pieptul ei. Prima cicatrice, de la biopsie. Este dovada a tot ceea ce a trăit. Că a supraviețuit. „A durat mult până să pun mâna pe ea. Până să trec cu degetul peste ea. Era dovada palpabilă a diagnosticului. Momentul în care am atins-o a fost o acceptare mult mai profundă a cancerului.” 

Pentru Raluca, trauma e durerea și trece cu iubire. Cu fiecare îmbrățișare din partea celor dragi. Și cu terapie. 

Și cei dragi, care i-au fost mereu alături, au trăit propriul proces. De dragul aparențelor, toată lumea era bine, dar au fost și momente în care o auzea, în garsonieră, pe mama ei cum plânge pe ascuns în bucătărie. Au ajuns la capătul bolii împreună. 

„Eram și înainte uniți, dar cred că acum suntem mult mai conștienți că lucrurile se pot termina oricând. De obicei, te gândești că părinții sunt cei care se vor duce primii, dar poate fi și invers.”   

Experiența prin care a trecut a ajutat-o să înțeleagă că ziua de mâine nu e garantată. Să facă ce-și dorește încă de azi. „Nicio boală nu are vârstă. Nici moartea nu are vârstă. Poate fi oricând.” Iar asta e rețeta pentru a trăi.

A avut momente în care s-a gândit că dacă ar trebui să mai treacă prin asta încă o dată, nu ar mai spune familiei. Să nu mai sufere și ei. „Să nu-ți treacă prin cap să faci asta. E dreptul meu de soră, să nu-mi iei dreptul ăsta”, i-a spus sora ei când i-a mărturisit acest gând.

Teama de recidivă e ceva cu care a învățat să trăiască. A ieșit din spital cu gândul că durerea se poate întoarce oricând, dar cu fiecare control care îi arăta că boala nu mai este aici, anxietatea s-a calmat. Astăzi se simte împăcată.

Se joacă cu părul ei mai mult ca înainte, îi place să conștientizeze cum crește și-l poate prinde în coadă. La început, a fost o experiență neașteptată. S-a trezit cu un păr creț, pe care nu știa cum să-l gestioneze. „Eram ca o oaie. Se mai întâmplă și schimbări de look în cancer.” Pentru ea, să poată să-și prindă părul înseamnă că totul e în regulă. Părul lung e martorul că timpul trece. Și ea rămâne bine. 
„Până la urmă, corpul e casa noastră. Deci banii strânși s-au dus pe o casă.”

Articol apărut în revista DoR#44

“Fragmente” îmbină fotografia, colajul și interviul pentru a documenta poveștile personale ale unor oameni care au trecut prin experiențe traumatice.

În proiect, persoanele intervievate și fotografiate realizează un colaj în care își schițează vizual identitatea reconstruită după traumă.

concept și realizare de Andrada Lăutaru / Bogdan Dincă

RECOMANDĂRI

ABONARE NEWSLETTER