Anul trecut, România avea aproape 3 milioane și jumătate de cetățeni cu vârste de peste 65 de ani, după cum arată datele Institutului Național de Statistică. Dintre aceștia, peste 20% aveau nevoie de îngrijire la domiciliu, însă doar 0,23% beneficiau de asemenea servicii, potrivit unor date publicate acum doi ani la Conferinţa Naţională a Furnizorilor de Îngrijiri la Domiciliu.

Peste o treime se confruntau cu riscul de sărăcie și excluziune socială, ceea ce în septembrie 2015 plasa România la dublul mediei Uniunii Europene.

Dacă pentru problemele de sănătate sau pentru cele legate de lipsa banilor bătrânii mai găsesc uneori rezolvări, cu singurătatea le e mult mai greu să lupte. Rețelele sociale în care erau prinși s-au destrămat pe măsură ce partenerii de viață și prietenii au început să dispară, iar copiii și-au găsit de lucru în alte orașe sau în alte țări.

Doamnei Elena Onciulescu îi place să împletească pe fotoliul ei de lângă fereastră. Deschide geamul, lucrează, privește o bucată de lume și respiră aer curat. Are „70 și de ani”, dar bătrânețea îi pare mai ușor de suportat în momente dintr-astea.

Își amintește cum, pe când lucra încă în turism, locuința din centrul Ploieștiului îi era mereu plină. După ce s-a mutat în garsoniera asta de la marginea orașului, după ce soțul i-a murit, i-a fost cumplit de greu.

Băiatul muncește la Londra pentru a acoperi niște datorii mai vechi și vine foarte rar. Nora și nepoatele au rămas în țară, dar prea departe de ea. Mai are o fostă colegă de birou care mai vine din când în când. Și o voluntară a Asociației Niciodată Singur – Prietenii Vârstnicilor”, „o fată minunată” care trece pe la ea odată pe săptămână. Doamna Onciulescu se deplasează foarte greu, iar asta o separă și mai mult de lumea de dincolo de cei patru pereți.

„Foarte rar mă vizitează cineva”, spune femeia. Este incomod de ajuns pentru că nu e niciun autobuz până aici, iar dacă nu ai mașină trebuie să mergi până la tramvai sau altceva. Înțelege situația, dar asta n-o ajută să se simtă mai bine. „Deodată te trezești singur, părăsit…”

Sunt numeroși vârstnici în situații similare. Un studiu realizat în 2015 de GfK pentru Fundaţia Principesa Margareta a României a scos la iveală cifre alarmante: aproximativ 1,5 milioane de bătrâni, adică aproape jumătate, sunt afectați de singurătate. Simt că lumea din jur nu mai are nevoie de ei, că restul societății îi privește ca pe o povară. Ruptura asta se vede uneori cu ochiul liber și se transformă uneori în ostilitate.

Printr-o soluție simplă, Asociația „Niciodată Singur” încearcă să lege punți între generații: organizează șezători de împletit fulare, în cadrul cărora femeile în vârstă pot să-și arate priceperea, iar cei mai tineri pot învăța. Dincolo de munca în sine, o dată sau de două ori pe lună, participanții își petrec timpul la un ceai sau o limonadă și pot schimba o vorbă.

Când sunt gata, obiectele sunt vândute online sau în cadrul unor târguri de Crăciun, iar banii obținuți – nu foarte mulți – sunt folosiți pentru continuarea programului. Campania se numește „Fularul de la Bunica” și a început la noi anul trecut, după un model folosit cu succes în Spania.

Fundația Comunitară Prahova – prin cercul său de donatori – a contribuit la organizarea a 5 șezători pentru vârstnicii din Ploiești. Cercurile de donatori sunt evenimente de strângere de fonduri care aduc împreună oameni cărora li se prezintă 3 proiecte din comunitate la care cei prezenți contribuie financiar, în măsura în care găsesc proiectele interesante. Până în prezent, Fundația Comunitară Prahova a organizat 7 cercuri de donatori. În cadrul acestora au fost finanțate 20 de proiecte cu 61.600 de lei, strânși de la 220 de donatori.

Proiectul atinge mai multe paliere, explică Anca Iosub, directorul executiv al Asociației „Niciodată singur”: „pentru vârstnicii beneficiari care se pricep la tricotat și vor să facă asta, e o modalitate de a-i scoate din casă și de a-i aduce în niște spații confortabile pentru ei, în care să se întâlnească cu persoane de aceeași vârstă, cu voluntari și tineri. Pentru cei care nu sunt parte din asociație, e o modalitate de a vedea cum se pot implica. Îi învățăm că ce iese din mâna lor poate fi valoros. (…) Pentru tineri, e o modalitate de a învăța niște abilități: unii sunt chiar curioși să învețe, alții sunt atrași de ideea de șezătoare, de ocazia de a vorbi cu vârstnici.”

În același timp, comunitatea vede că nu-i nimic anormal în a avea niște vârstnici strânși la o terasă sau într-o cafenea. E un proces educativ, rezumă Anca Iosub.

Fiecare împletește după modelele învățate de-a lungul timpului, însă când lucrează împreună femeile fac negreșit schimburi de experiență. Cei de la asociație s-au gândit să le propună și modele mai moderne, însă n-ar vrea să le dea impresia că ar fi mai bine altfel decât știu ele. „Vrem să le valorizăm, nu să le spunem că nu știu ce model nu se mai poartă. Bineînțeles că, în timp, și ele vor să afle ceva nou, dar la început e bine să ascultăm, ceea ce noi nu mai știm să facem. Să vedem cum fac ele, ce le place lor.”

Vârstnicii sunt mândri că pot ajuta și se bucură foarte tare când văd că fularul ieșit din mâinile lor chiar este purtat. În primăvară, o doamnă din București povestea că și-a văzut creația la televizor, la gâtul unui politician. Sunt bucuroși că pot oferi ceva palpabil, ceva util și râvnit.

Sunt lucruri mărunte care contează enorm în viața vârstnicilor: o vizită, un telefon, o ieșire de câteva ore din casă. De la o vârstă încolo, timpul petrecut împreună cu ceilalți capătă contururi de piatră rară.

DESPRE AUTORI

ABONARE NEWSLETTER 

RECOMANDĂRI