ERAU ȘI EI TINERI

fotografii și interviu de Andrei Pungovschi

Dacă ai sta de vorbă cu părinții tăi tineri, ce ai schimba la cum te-au crescut?

Dana, 29 de ani, freelancer. București, aprilie 2018.

Aș fi vrut să le zic că o să fie totul ok. Aș fi vrut să le zic să nu se îngrijoreze, să nu facă o tonă de sacrificii. S-au super concentrat pe mine. Mama și-ar fi dorit mai mulți copii și cred că au fost destul de îngrijorați, pentru că perioada era destul de tulbure. Ai mei erau aveau spre 30 de ani și am simțit tot timpul că făceau foarte multe pentru mine.

Sunt din Brăila. Am stat acolo până la 8 ani și ai mei au făcut un efort foarte mare să ne mutăm aici și în principal a fost pentru mine. Tata a vrut foarte mult să învăț germană și m-a adus aici. Știa foarte clar la ce școală să merg, au investit mult la început în meditații, am fost la olimpiadă la germană, multe premii pe țară etc. Logic că apreciez, doar că ar fi putut s-o lase un pic mai ușor. Pentru că au fost momente în care mi-ar fi plăcut mai tare să fie mai puțin obosiți, mi-ar fi plăcut ca mama să nu-și fi întrerupt pentru câțiva ani viața profesională.

Mie mi-a fost greu cu mutarea asta. Mulți ani i-am învinuit. Abia așteptam să ajung la Brăila. Toți prietenii mei erau acolo, bunicii. A fost extrem de brutală venirea la București, extrem de brutală. M-am nimerit la școală printre copii foarte bogați care erau foarte răi. Am făcut generala la Jean Monet, pentru că acolo era cea mai bună clasă de germană cu predare maternă. Ca să pot să dau în continuare examenele în sistemul românesc. A fost un efort din ăsta, tata muncea foarte mult în perioada aia. Înainte să ne mutăm la București, făcea naveta de la Brăila aproape zilnic și aveam o colecție uriașă de jucării de la Happy Meal-uri, pentru că tata nu avea niciodată timp să respire când venea aici și-și lua un Happy Meal. Asta înseamnă efort. Totul pentru noi. Am învățat să citesc comportamentul ăsta destul de târziu, să înțeleg că eforturile practice sunt un limbaj al iubirii.

Tata e foarte introvert. E un om care mi-a zis că mă iubește de două ori în viața lui. O dată cu lacrimi în ochi, o dată fără. A încercat să-mi seteze conduita asta într-un spațiu care nu prea se potrivea. Nu vedem nimic la școală din lucrurile pe care le vorbeam noi acasă. În școala mea erau alte valori, era cu șmecheri, cu din ăia cool. Dar el a tras tot timpul și-a zis că viața lui e despre noi.  Mama e mai emoțională, iar tata e mai rațional, mai riguros. Mama poate m-a copleșit uneori, iar tata poate a fost prea retras din viața mea personală.

Dar n-a fost atât de ușor. A fost mai pe provocare, mai cu chin. Pentru mine să învăț germană a fost greu la început, mă terorizau copiii de la școală. Era și ceva presiune cumva, vrând-nevrând. Era o chestie societală, din jurul meu. Am vrut să mă impun, pentru că mă terminau ăștia la școală. Tot timpul am învățat foarte mult și prin carte mi-am cucerit statutul de mini rebel de adolescență. Eram atât de bună că-mi permitem orice. Și la școală și, cumva, și acasă.

Mi-ar fi plăcut să fi găsit un echilibru între eforturile pe care le-au făcut pentru mine și viața lor personală, viața profesională a mamei. De la un punct încolo mi-am dat seama că toate lucrurile astea îi afectează și pe ei, și automat și felul în care se raportau la mine.

Tot liceul, eu n-am mințit niciodată că dorm la o prietenă, ca să mă duc într-un club, cum făceau toate în jurul meu. Nu de frică, ci pentru că mi-a zis tata că nu era cazul să stau prin cârciumă la 15 ani. Că o să am toată viața la dispoziție pentru asta. În același timp, simțeam condiționarea, pe care poate mi-ar fi plăcut să n-o simt. Poate mi-ar fi plăcut să fie atmosfera puțin mai libertină. Asta a însemnat că mi-am trăit o adolescență târzie, pe la 20 de ani. Care a avut loc și nu știu dacă a fost cel mai grozav lucru. Nu regret absolut nimic pentru că fix traiectoria asta m-a poziționat să fiu exact așa cum sunt acum. Astea sunt lucruri pe care le-am înțeles după terapie și după mulți ani în care am stat și m-am gândit. La vremea respectivă percepeam mult mai mult frustrarea și apreciam momentele de libertate, când plecam într-o excursie, când plecam la olimpiadă. Învățam atât de mult, încât acolo nu mai făceam nimic. Eram în mare parte din timp beată, și luam numai premiul unu, doi sau trei.

Nu mi-au impus nimic, dar cumva mă stimulau. Am trecut și prin schimbări nasoale în sistemul de educație, ca toată generația mea, cu capacitatea, cu bacul. Într-a opta am avut meditații gârlă. Da, e adevărat, am luat un 10, încă un 10 și-un 9,80. Dar m-aș fi descurcat la fel de bine și dacă luam mai puțin și dacă aveam mai puține meditații. Puteam să-mi dozez altfel efortul și chestia asta a venit pentru că-i vedeam foarte fericiți când aveam rezultate. Ca orice părinți care se bucură când copilul are succes și rezultate. Dar mi-ar fi plăcut să existe cumva o relaxare pe subiectul ăsta și să fie fericiți cu mine, chiar dacă n-aș fi fost brilliant la școală. Reversul medaliei a fost că am dat la o facultate, m-am lăsat de ea, am dat la încă una, m-am lăsat și de aia, am dat la a treia, m-am lăsat și de aia, am dat la a patra, m-am lăsat și de aia. M-am întors la a patra, am terminat-o și dup-aia am dat la un master, de care m-am lăsat din cauza Colectiv.

Nu mi-au zis niciodată “Nu face asta!” sau “Faci cum îți zicem noi!” Dar tot aveam senzația că trebuie să respect făgașul pe care mă așezaseră ei. Și am confundat o vreme îndelungată aprecierea lor cu performanțele mele, ceea ce m-a făcut să fiu prea competitivă și m-a făcut să judec oamenii din jurul meu, în perioada aia, în funcție de standardele pe care le-am înțeles eu din familie. Ceea ce înseamnă o oarecare condiționare. Nu neapărat rea. Dar sunt curioasă ce-ar fi fost dacă aveam alte opțiuni. A trebuit să găsesc metode să văd dacă alor mei se place de mine ca om. Li se pare că sunt mișto? Ar fi prieteni cu mine, dacă n-aș fi copilul lor? Dacă dăm școala un pic la o parte, cine suntem?

În același timp, partea bună e că am avut mereu un model din ăsta de luptători. Acest super cuplu care trece prin toate căcaturile, și certuri, și mutare, și efort, pe care eu acum nu prea îl văd în societate. Părinții mei s-au îndrăgostit la liceu și, cu o pauză de un an sau doi în facultate, și-au petrecut viața împreună. Și-au trecut prin tone de lucruri și sunt în continuare împreună și mi se pare că doza lor de nefericire e total acceptabilă. Au făcut într-un fel încât sistemul lor e mega funcțional. Într-un mod atât de idealizat la niște chestii, încât eu nu prea mă pot integra și caut în viață, printre oamenii cu care am trăit, cu un arhetip în cap pe care nu știu dacă-l pot folosi.

Amândoi sunt perfecționiști și am văzut în jurul meu copii care au crescut într-un sistem mai lax. Nu știu dacă mi s-ar fi potrivit personalității pe care o am, sau dacă personalitatea a fost determinată de ei. Dar ca adult, acum, îmi place mult ce-am devenit cu ce-au lăsat ai mei în capul meu, dar a fost foarte greu drumul. Mă întreb dacă ar fi fost mai ușor dacă era mai jos nivelul de așteptări. Ca să nu trebuiască să am senzația că demonstrez.

Acum îi învăț eu pe ei anumite lucruri. Să fie mai puțin îngrijorați, să se preocupe la un nivel mai prietenesc și nu patern sau matern de ce mi se întâmplă. Singura soluție pe care am găsit-o la chestia asta a fost să îi învăț cum mi-ar plăcea mie. Mamei i-am explicat la un moment dat că foarte posibil ca eu să nu corespund. Nu prea am fost cum și-a dorit mama. Îmi strângeam bani să-mi iau cărți, mai puțin cu hâinuțe, mai puțin preocupată de zona asta. I-am explicat la un moment dat că probabil nu o să fiu cum își imaginează ea, probabil nu o să am același iubit toată viața, probabil nu o să am copii devreme, probabil nu o să am copii deloc.

Am trăit mult timp cu nervi pe ei, dar nu era o stare în care să fiu confortabilă. E mult mai ușor să ierți, că oricum nu poți să înțelegi ce-a fost în capul lor niciodată. Și îți fute toate relațiile, să-i acuzi la nesfârșit. N-am mai putut să trăiesc cu chestia asta.  Am făcut travaliul ăsta, i-am băgat în ședințe, am avut certuri, le-am reproșat chestii pe care le-au făcut în trecut. Dar odată ce am făcut chestia asta, am simțit că m-am eliberat și i-am iertat. Odată iertați, nu mai pot fi acuzați la loc. Nu fac ping-pong. Mă bucur c-am putut să-i iert. A fost un prag foarte important care a schimbat total dinamica din viața mea dup-aia.

Mi-am dat seama că aș fi super ipocrită să nu văd toate momentele alea bestiale pe care le-am avut ca familie și să nu văd că alea atârnă de fapt mult mai greu decât conflictele, momentele în care exista un potențial abuz, o încălcare a liberului arbitru, o încălcare a intimității poate, în unele momente, prea mult control. Au existat lucrurile astea, m-au afectat puțin, le-am gestionat cum am putut mai bine. Dar mi-e imposibil să le aduc reproșuri. Cu cât avansez în vârstă și cu cât aflu mai multe povești de la cei din jurul meu, îi acuz din ce în ce mai puțin și am senzația că, având în vedere circumstanțele în care ei au crescut, au devenit adulți și și-au format o familie, în țara asta, au făcut maximum.