CIPRIAN HORD
interviu realizat de Ioana Bîrdu
Florin, un nevăzător, face fotografii cu telefonul mobil. Orșova, România, 2016. © Ciprian Hord
Ciprian fotografiază de la 29 de ani și pentru că doar târziu a descoperit că vrea să facă fotografie documentară spune că acum trebuie să muncească mult ca să recupereze. Pentru el fotografia documentară presupune surprinderea realității prin intermediul unor imagini simple, directe și puternice, care să reușească să transmită cât mai mult din adevărul unei situații sau al unei povești. Iar pentru a ajunge la esență este nevoie de timp, de aceea multe proiecte de fotografie documentară se derulează chiar și pe durata a câțiva ani.
apasa pe imaginea de mai jos pentru a deschide galeria de fotografii
gliseaza pentru mai multe fotografii
Out of the dark este un proiect despre viața persoanelor nevăzătoare. Cum ai ajuns să lucrezi la el?
Am demarat acest proiect pentru a ieși dintr-o perioadă de marasm în care intrasem, nu mai fotografiasem nimic de ceva timp. Nu îmi amintesc exact cum mi-a venit ideea, știu doar că aveam nevoie de un subiect. De preferință să îi intereseze și pe alții, nu doar mine. Poate că a fost și un mobil inconștient care m-a împins spre cei care nu văd: pentru mine comunicarea vizuală este primordială și nu îmi pot imagina cum aș putea trăi fără ea.
Numele proiectului pare mai degrabă direcționat către cel care vede imaginile. Care este motivația titlului?
Acum ceva timp am aplicat pe baza acestor fotografii la un grant oferit de o fundație din SUA și atunci i-am zis pentru prima oară Out of the dark. De atunci tot caut un echivalent în limba română. Vreau ca viața acestor oameni să iasă din “întuneric”, să vedem noi, care de multe ori suntem mai orbi decât ei, cum trăiesc, cum muncesc, cum se distrează, cum iubesc. Trecem pe lângă ei pe stradă, îi vedem cu bastonul alb, ni se înmoaie inimile pe moment, dar uităm repede. Eu vreau să știu mai multe și să arăt și altor oameni.
Și e cazul să povestesc o mica anecdotă aici, anecdotă care ar fi de râs, dacă n-ar fi de plâns. Știam că Adrian, un nevăzător, va merge la concert la filarmonică pentru prima oară însoțit de un câine-ghid pe care tocmai îl primise. Îl sun pe directorul Filarmonicii din Arad, îi explic despre ce este vorba și îi cer permisiunea să fac câteva fotografii în timpul concertului. Reacția domnului director a fost următoarea: “De ce le mai faci poze, că ei oricum sunt orbi și nu le văd?!”
Nu cred că e nevoie de mai mult pentru a-mi dovedi că ceea ce fac are un scop.
Ce ai învățat lucrând la acest proiect și ce ți-ai dori să spui prin el?
Nu intenționez să fac pe moralistul, dar cred sincer că dacă am ști cum trăiesc acești oameni ne-am plânge mai puțin de salariile mici, de lipsa locurilor de parcare și de alte asemenea probleme. Poate am reuși chiar să rearanjăm un pic prioritățile din viețile noastre. Am învățat că aproape orice ne stă în putere, dacă muncim mult și nu renunțăm ușor.
Prin aceste fotografii vreau să arăt că nevăzătorii sunt la fel ca noi, doar că, pentru a duce o viață normală, sunt nevoiți să depună eforturi mult mai mari decât cineva care vede. De aceea printre ei găsești oameni deosebit de puternici, înzestrați cu unele calități și aptitudini care, de multe ori, depășesc pe cele ale unor persoane care văd. Bineînțeles, nu toți reușesc să se adapteze foarte bine din cauza acestei deficiențe și tocmai de aceea e nevoie să-i înțelegem mai bine și să-i ajutăm să treacă peste anumite dificultăți.
Care crezi că sunt cele mai mari prejudecăți pe care le au oamenii despre persoanele nevăzătoare?
Cea mai mare prejudecată pe care am identificat-o este aceea că nevăzătorii sunt niște oameni neajutorați, de care trebuie să ne fie milă. Rezultatul este un comportament supraprotector care nu-i ajută deloc. Mai mult, această prejudecată este prezentă și în modul în care se raportează instituțiile statului la acești oameni. Nu este suficient să le acordăm indemnizația de handicap, indemnizația pentru însoțitor și alte gratuități. Majoritatea nevăzătorilor ar fi mult mai avantajați dacă ar avea oportunități de dezvoltare personală și de formare profesională, care să-i ajute să se susțină singuri financiar.
Elena, o nevăzătoare, își hrănește fiica, Eliana, la sân. Costi, tatăl Elianei, este și el nevăzător. Fetița s-a născut însă fără probleme de vedere. Timișoara, România, 2015. © Ciprian Hord
Care sunt cele mai mari greutăți cu care se confruntă persoanele nevăzătoare?
Sunt multe: lipsa accesibilizării pentru persoanele nevăzătoare în traficul pietonal (semafoare acustice, avertizoare tactile), în mijloacele de transport, în instituțiile publice, în magazine, neaccesibilizarea optimă a mediului online, insuficiența fondurilor pentru câinii-ghid și pentru alte materiale de sprijin. Dar cea mai mare problemă este neadecvarea sistemului de formare profesională pentru persoanele nevăzătoare. Drept urmare, acestea nu reușesc să-și formeze competențe care sunt căutate pe piața muncii. Nu toți nevăzătorii trebuie să fie angajați la departamentul „Perii și mături”, ca înainte de 1989, iar acum nici acele locuri de muncă nu mai există. Lipsa unui loc de muncă și a venitului asigurat de acesta duce și la o restrângere a activității sociale a nevăzătorilor și la o oarecare izolare socială a lor. Cred că această zonă ar trebui să fie o prioritate pentru cei care fac legile în țara aceasta.
Povestește-mi despre una din fotografiile tale preferate din proiect.
E o fotografie care îmi place, cu Aurel și Florin care se bălăcesc la ștrand. Cei de la asociația nevăzătorilor din Arad au organizat o ieșire la ștrandul termal din Dorobanți și încă din autocar îmi faceam deja scenarii horror. Eram singurul care înota și vedea, iar aptitudinile mele de salvamar sunt foarte puțin dezvoltate. Spre bucuria mea, în ziua aceea se schimba apa în bazinul mare și nivelul ajungea până la genunchi. Asta însă nu i-a împiedicat pe prietenii mei să se distreze de minune, iar eu am putut să intru cu aparatul în bazin, să fac niște fotografii de la nivelul lor. Îmi imaginez că ofeream un spectacol cât se poate de caraghios – doi bărbați în toată firea bălăcindu-se și prostindu-se în apa de pe fundul bazinului, și un al treilea, în chiloți și cu ditamai aparatul, făcându-le poze.
Aurel și Florin se distrează la ștrand. Ambii sunt nevăzători. Dorobanți, România, 2015. © Ciprian Hord
Ce impact au avut fotografiile după ce le-ai publicat?
Proiectul nu e terminat, mai am mult de muncă și nu prea sunt mulțumit de ce am reușit până acum. Unele fotografii au apărut pe ici, pe colo. Feedback-ul pe care l-am primit a fost unul deosebit de pozitiv, deși nu știu dacă aceste aprecieri au reușit să schimbe câte ceva la nivelul atitudinilor față de nevăzători. Dacă nu au reușit e doar vina mea și înseamnă că mai trebuie să muncesc, să fac fotografii mai bune.
Care crezi că este rolul fotografiei documentare acum, când accesul la informație este instantaneu?
Tocmai acum e un moment favorabil pentru fotografia documentară, când se poate debarasa de partea de breaking-news. Toată lumea poate face acum cu ușurință live-uri video, fotografii cu telefonul care sunt urcate instant pe rețele de socializare, pe site-uri de știri. Fotografia documentară nu poate concura cu acest fenomen și nici nu e treaba ei. Mulți oameni vor să cunoască și povești care nu sunt prezentate pe principalele canale media, povești interesante, fotografiate cu pasiune și dedicație.
“De ce am ales fotografia? Îl parafrazez pe Garry Winogrand și spun că ard de dorința de a vedea cum arată lumea fotografiată de mine. Sunt un curios incurabil.”
Este fotografia documentară o nișă sau poate fi transformată într-un produs vandabil și accesibil publicului larg?
Asta chiar e o întrebare dificilă. Ar fi o profesie de vis dacă nu ai fi nevoit să trăiești în insecuritate și să fii într-o fugă permanentă după surse de finanțare pentru proiectele la care muncești. În România publicul încă nu e pregătit să plătească pentru un produs media premium. Încă. Dar sunt convins că lucrurile vor începe să se schimbe. Însă situația e potrivnică și la nivel mondial în acest domeniu. Suntem nevoiți să căutăm modalități alternative de finanțare, să vânăm burse, să colaborăm cu ONG-uri, companii private, să pozăm pe la nunți și botezuri pentru a ne susține proiectele de fotografie documentară. Indiferent de condițiile vitrege, România are fotografi foarte buni, care muncesc la proiecte frumoase și importante.
Chiar dacă el poate nu se consideră un fotograf documentarist, nu pot să nu pomenesc numele lui Vadim Ghirda, care tocmai a obținut un premiu la World Press Photo. Ceea ce nu e chiar la îndemâna oricui. Deci avem cu cine.
Cât de importantă ți se pare cultura vizuală pentru publicul larg? Se mai face educație vizuală în România și cine crezi că ar trebui să o facă?
Cred că dacă fotografiile sunt puternice vor avea impact chiar și la oamenii care nu au o așa-zisă cultură vizuală. Mă deranjează, în schimb, lipsa unei anumite culturi vizuale la cei care se ocupă de partea vizuală a diferitelor publicații din această țară. Din redacțiile publicațiilor au dispărut fotografii și editorii foto competenți. Nu au dispărut ei, dar nu mai sunt bani pentru așa ceva. Păcat. Cred că gustul publicului larg se formează de către produsul pe care îl furnizezi și nu invers. Nu e frumos să dăm vina pe publicul care cere doar senzațional și cantitate.
Dacă vrei să fii la curent cu munca lui Ciprian, îl poți urmări pe site și pe contul de Instagram.
Nelu, fiica sa Narcisa și Olivia se îmbrățișează. Olivia și Nelu sunt nevăzători. arad, România, 2015. © Ciprian Hord
100.778 de persoane cu handicap vizual trăiau în septembrie 2016 în România. Dintre aceștia, 3.044 erau copii. Mai mult de jumătate sufereau de o formă gravă.
377 de persoane cu handicap vizual erau instituționalizate în 2016.
2.714 de persoane cu handicap vizual erau angajate în decembrie 2014.
4.000 de lei a fost cuantumul amenzii primite de Autoritatea Naţională pentru Calificări (ANC) după ce Asociaţia Nevăzătorilor din România a reclamat în 2013 faptul că standardele ocupaţionale pentru meseria de maseur prevăd că aptitudinile necesare nu pot fi dobândite de nevăzători.
1.065 lei este cuantumul indemnizaţiei de însoţitor pentru adultul cu handicap vizual grav din februarie 2017 .
[…] in this field require a lot of time, even years to complete. I’ve spoken to him on behalf of Documentaria about one of his ongoing projects and his thoughts on the current state of documentary […]