Pescari pe lacul Ciurel, București © Petruț Călinescu

Petruț Călinescu este fotograf independent, reprezentat de agenţia Panos Pictures. A studiat jurnalism şi a lucrat o bună perioada ca fotojurnalist. Pentru el fotografia este biletul de intrare în lumile care îi stârnesc curiozitatea.

Împreună cu Ioana Cârlig, Marin Raica și Ioana Călinescu ai construit Centrul de Fotografie Documentară. Care este scopul acestui proiect, cum a evoluat și ce planuri aveți cu el pe viitor?

Ioana Cîrlig și Marin Raica au făcut împreună Postindustrial – un proiect de durată care s-a finalizat cu o carte. Eu, împreună cu Ioana Călinescu am făcut Mândrie și Beton. Au fost demersuri similare, cel puțin în traiectoria finanțărilor și a greutăților întâmpinate. Fiecare din aceste două „echipe” a apelat la prieteni care au asociații pentru a putea aplica și prelua administrativ finanțarea.

La o bere ne-am zis că ar fi păcat ca ele să nu fie făcute sub o pălarie comună – așa ne-am luat inima în dinți și ne-am făcut propria asociație. Ne-am gândit mult ce nume să îi dăm și până la urmă am rămas la primul pe care îl propusesem: Centrul de Fotografie Documentară. Sub umbrela CdFD ne facem proiectele noastre, individuale sau de grup.

În prezent eu lucrez la PeriferiaB, Cîrligii la Zâne. Ca grup am facut site-ul CdFD, unde vom aduna în timp cele mai reușite proiecte de fotografie documentară, și am organizat expoziția de lansare a CDFD-ului, unde am invitat și alți 5 fotografi să expună alături de noi.

Cu toții am lucrat în presă. Nu ne lipsește, dar câteodată ne e dor de munca în echipă – de aici ideea de a antrena alți fotografi în unele proiecte. Pentru asta scriem proiecte și încercăm să obținem finanțări. Pe de-o parte este un fel de a întoarce un ajutor pe care l-am primit și noi de la alți fotografi, pe de altă parte este și un mod de a crea un pic de concurență, care e bună pentru toata lumea, mai ales pentru noi.

Momentan ne interesează să ne vedem de proiectele noastre personale și să facem și unele de grup, în care să implicăm alți fotografi. Nu mă interesează să definim în vreun fel fotografia sau să facem topuri de valoare. Cred că ce îi trebuie acum domeniului este sprijinul și cadrul  pentru a produce materiale noi.

Ați încheiat recent selecția pentru primele granturi oferite pentru proiecte de fotografie documentară. Povestește-ne despre propunerile câștigătoare. 

Am primit mult mai multe înscrieri decât ne așteptam, 102. Pentru un domeniu atât de restrâns – cel al proiectelor de fotografie documentară, eu zic că e un succes. Propunerile câștigătoare pot fi văzute pe larg aici.

Pe lângă cele 5 proiecte câștigătoare veți lucra și voi la încă două. Care sunt temele pe care le veți documenta și cine le va realiza?

Suntem 4 inși, 2 echipe. Eu (fără Ioana Călinescu, asta va fi un proiect fără text) am să fac ceva ce nu am mai făcut: portrete și peisaje. Merg pe conturul României și fotografiez diverși oameni punându-le în spate un fundal alb. Peisajele fotografiate sunt fără oameni, dar poți vedea intervenția sau prezența lor. Descompun cumva fotografia clasică, care urmărește un personaj anume într-un decor anume în astea două bucăți. Adaugând și conturul României, iese un fel de kit de asamblare a țării: ai forma, pui tu personajele în ce decor vrei. O poți numi joacă, dar simțeam nevoia să fac o pauză din ceea ce fac în mod curent ca „stil”.

Echipa Ioana Cîrlig și Marin Raica va documenta viața, întâmplările personale și mărunte din localitățile mici din România, localități ridicate la rangul de oraș fără să fie pregătite pentru asta.

Pe cdfd.ro menționați de asemenea că aceste granturi sunt oferite în memoria lui Mihai Vasile. Ce rol a avut Mihai în viața și cariera voastră?

Mihai mi-a fost coleg și prieten. El a fost, într-o perioadă mai fericită a presei românești, prin anii 2000, coagulantul și editorul foto, pe rând al multor echipe de fotografi din presă. La vremea aia, la Jurnalul Național, apoi la Evenimentul zilei, pentru a menționa doar câteva, erau echipe de câte 10-12 fotografi. Existau bani de deplasări, unele chiar și în străinătate, puteai să lucrezi la un subiect câteva zile la rând, chiar săptămâni. Acum, parcă mă feresc să spun numele ziarelor astea pentru că au luat-o rău pe arătură. Erau și atunci probleme, normal, în plină epocă Năstase îți dai seama ce libertate avea presa, de deontologie nu mai zic. Dar pe noi, ăștia de la foto, nu prea ne interesa. Strângeam din dinți, mergeam la subiecte de doi bani, căci nu puteam scăpa de cerințele redactorilor altfel, dar reușeam să facem și să strecurăm și poze misto în ziar.

Mihai a reușit să tipărească primele albume de fotografie de presă (la Evenimentul, apoi la Mediafax) și să facă expoziții de fotografie de presă. Trăgeam cu toții speranța că vor apărea publicații mai decente, săptămânale sau chiar lunare, unde să putem lucra fără presiunea imediată a publicării. Mai departe, știi ce s-a întâmplat cu presa. Fotografii au luat-o care încotro, dar am rămas cu toții prieteni. Mihai a murit acum 2 ani, în urma unui atac cerebral. Imediat după a fost organizat un concurs de fotografie, în memoria lui, care nu a putut fi continuat. Când am lansat competiția asta de granturi foto, ne-am gândit cât de mult i-ar fi plăcut și cât s-ar fi implicat. Dacă ar fi trăit, cu siguranță ar fi fost în juriu.

PeriferiaB, proiectul la care lucrezi cu Ioana Călinescu, spune poveștile oamenilor care locuiesc în zonele mărginașe ale capitalei. Cum ați început să lucrați la proiect?

A plecat de la o nevoie de a face ceva aproape de casă (stau în București), ceva la care pot lucra de fiecare dată când am câteva ore libere (și chef). Locuim și noi la periferie și suntem cuceriți de eternul farmec al Bucureștilor: al contradicțiilor, al dezordinii, al neprevăzutului și al capacității de a surprinde mereu, nu tot timpul în bine.

Un grup de persoane fără adăpost, ce trăiesc din reciclarea deșeurile, se încălzesc într-o pădurice de la marginea Bucureștiului, unde și dorm. © Petruț Călinescu

Cum a fost să găsiți finanțare și în ce punct se află proiectul acum? 

Ideea îmi plutea prin cap de câțiva ani, dar nu făcusem pași concreți în a o începe. Anul trecut, în cadrul candidaturii Bucureștiului la titlul de capitală europeană s-a ivit ocazia unei finanțări. Am aplicat și câștigat finanțarea oferită de Arcub, Acceleratorul de Idei, unde am schițat proiectul pilot al PeriferieB și am făcut site-ul. După a urmat o perioadă de hibernare, iar acum ne-am dezmeticit iarăși: avem o finanțare AFCN și una OAR (timbrul arhitecturii). În momentul de față continuăm documentarea, strângem chestii noi, mai punem pe site, iar la sfârșitul anului vom face o chestie nouă, zic eu, la noi: un ziar al periferiei, într-un singur exemplar.

Ați întâlnit și vorbit, printre alții, cu ciobani care fac meserie dinainte de revoluție, oameni fără adăpost, columbofili și oameni care locuiesc în zona rezidențială a periferiei. Cât de dificil a fost să dobândiți acces și cum a fost să interacționați cu oameni atât de diferiți?

Dificil este să le explic ce fac și să le câștig încrederea. Câteodată treaba asta se face firesc și instantaneu, de multe ori ușile ți se închid în nas fără explicații. Oamenii sunt suspicioși pe bună dreptate: presa pe unde a trecut a lăsat urme de rahat, iar oamenii se feresc, un aparat foto le poate aduce probleme. Sunt unele momente în care îmi dau seama că fotografierea și publicarea ar putea să le aducă necazuri; atunci nu fac poze, doar stau de vorbă cu ei.

Periferia a devenit un spațiu care găzduiește o multitudine de microuniversuri, create din nevoi diverse, fantezii sau hobby-uri al celor care îl locuiesc. Care este dinamica dintre acești oameni? 

Oamenii se mută la periferie și își construiesc un micro univers. Își fac o casă în stil mediteraneean sau scandinav, îi pun niște garduri înalte și timp de o oră se teleportează pe niște drumuri de pământ pe ruta birou – casă. Casele nu sunt gândite să co-existe: nu prea există drumuri, facilități comune, etc. Mie îmi par ca niște pionieri care și-au înfipt steagul în pamântul dorit, au construit, se baricadează înăuntru și așteaptă niște vremuri mai bune, când în jurul lor se va fi construit și restul. 

Cum ai descrie relația dintre oameni și fotografia documentară?

Cel mai important lucru în fotografia documentară este subiectul sau povestea pe care o spui. Astfel, ce fotografiezi devine interesant pentru cei curioși de acel subiect și nu neapărat doar pentru „pasionații” de fotografie. Fotografia documentară nu e sau nu ar trebui să fie un produs nișat – lipsa de resurse de la noi o face momentan să pară nișată.

În ce condiții poate fotografia documentară să genereze schimbare socială?

Habar nu am. Am trecut de mult de momentul în care credeam că pot schimba lumea cu fotografiile mele. Dar da, fotograful poate fi o rotiță importantă dintr-un mecanism mai mare (instituții media, activiști, etc) care să genereze schimbări sociale.