ERAU ȘI EI TINERI

fotografii și interviu de Andrei Pungovschi

Dacă ai sta de vorbă cu părinții tăi tineri, ce ai schimba la cum te-au crescut?

Monica, 31 de ani, economist. București, noiembrie 2017.

I-aș ruga să nu mă mai ajute, pentru că asta îmi creează o mulțime de handicapuri. Inclusiv cu chestiuni minore, să-mi spele rufele sau să nu-mi aducă mâncare, în condițiile în care nu-i rog și mi-ar plăcea să mă descurc singură. Asta a fost dintotdeauna, un fel e ghidaj care m-a incapacitat să devin eu la rândul meu adult. 

Să nu simt că mă iubesc condiționat de rezultatele mele școlare, să nu-și dorească să fiu perfectă, să am nota zece pe linie pentru că altfel aș fi indezirabilă, să nu-mi fi spus în repetate rânduri “acum vorbesc adulții, nu deranja”. Asta m-a urmărit și încă mi-e greu să îmi găsesc o voce într-un cerc de adulți în condițiile în care nu mă simt neapărat adult. Mi-a creat o frică. Într-un fel, am crescut în frică. Să nu deranjez, să nu greșesc.

Dacă ar fi să le mai spun ceva, le-aș spune să aibă o poziție mai echilibrată unul față de altul, cel puțin de față cu mine, cel puțin la vârsta la care asta ar însemna ceva. Inechilibrul de forțe m-a făcut ca acum să am o anumită raportare la femei și la bărbați. Am o tendință de a ajuta pe cei mai slabi, deși de cele mai multe ori nu ar trebui, nu le folosește pe termen lung.

Să nu mă fi forțat să mă ascund și să nu-mi fi dat modele. De exemplu, nu aveam voie să mă machiez. Asta nu mi se transmitea mot-a-mot, ci prin afirmații de genul “Ia uite-o pe aia la 14 ani cum se machiază!” Înțelegeam că nu trebuie să mă machiez, așa că am început să mă machiez în lift, când plecam de acasă. Să mă ascund de ei, pentru că nu eram ceea ce își doreau să fiu.

Să nu îmi fi insuflat ideea că singurul model de viață reușită e să te căsătorești, să întemeiezi o familie, să ai un copil care să aibă grijă de tine la bătrânețe. 

Lucru minor, dar care atunci m-a deranjat foarte tare. Să nu mă fi luat cu ei la sindrofii, mănăstiri, concedii, cel puțin la vârsta la care eram capabilă să stau singură acasă sau să fac altceva, pentru că era rău. Mergeam în locuri și stăteam ore-n șir și mă uitam pe pereți, pentru că nu eram integrată în conversația adulților. Așteptam să treacă și asta mă permanentizează acum în niște situații pe care nu mi le doresc, dar aștept să treacă, să se rezolve de la sine prin trecerea timpului.

Într-un fel, dacă ar fi să sumarizez, mi-ar fi plăcut ca ei să-mi fi dat ocazia să fiu eu și să mă construiesc eu pe mine, nu să încerc să mă încadrez în șabloanele pe care ei mi le creează. Să mă fi încurajat să explorez lucruri care-mi plac, chiar dacă ar fi fost să greșesc. Să nu mă fi trimis la atâtea meditații, să fiu bună la toate, iar acum să nu știu de fapt nimic și să nu știu ce-mi place. Să nu-mi fi invadat spațiul personal, să nu-i fi auzit când vorbeau despre mine cu prietenii lor, plângându-se că am luat nota nouă și făcând să pară o tragedie. Să nu mă fi lăsat șapte ani la bunici, astfel încât, în momentul în care m-am întors în București, în clasa întâi, ei să-mi fie niște străini și să-mi fie foarte greu să mă apropii de ei. S-au apropiat de mine prin lucruri obiective pe care ei știu că le-ar face părinții. Să m-ajute, să-mi gătească, să-mi dea de mâncare. Cred că ar fi contat mult mai mult să simt că mă iubesc necondiționat.