Drumurile proaste sunt unul dintre factorii principali care îngreunează munca serviciului de ambulanță. Cu atât mai mult cu cât ambulanțele deservesc zona rurală, iar cel mai apropiat spital se află la peste 40 de kilometri. Mai mult, ambulanțele de aici nu au suspensie pe pernă de aer, ci una pe amortizoare cu ulei, ca orice mașină. „ Așa-i la noi în România. Toate serviciile de ambulanță din lumea civilizată, inclusiv Turcia care a achiziționat mașinile de ambulanță odată cu noi, au optat pentru varianta cu pernă de aer care e mai confortabilă decât asta. La noi e nebunia aia cu licitația cu prețul cel mai mic și au mers pe varianta clasică. Nu e indicată pentru un pacient. Sunt afecțiuni la care cu cât mișcarea lui e mai mică, cu atât are șanse mai mari de supraviețuire. Sau durere mai puțină”, spune medicul Ionescu.

Îmi explică și cum, pe un drum dintr-acela, pe care te zgudui violent în spatele ambulanței, ei trebuie să aibă grijă de pacient: să-l ventileze, dacă pacientul e intubat, să schimbe eventual linia venoasă care poate ieși și astfel împiedica administrarea medicației.

„La viteză mare cu mașinile astea și pe drumurile astea este imposibil să faci act medical în ambulanță”, continuă Păpădie, nevoit să încetinească și mai mult pe o porțiune de drum în lucru.

Ambulanța în care ne aflăm are 819.000 de kilometri la bord. O mașină care zilnic merge cu un pacient în spate, o asistentă și un ambulanțier. Și care nu merge cu 30km la oră, ci merge ca să salveze o viață. Conform legislației, la 800.000 km mașina trebuie declasificată, adică să efectueze numai transport medical, nu și urgențe. Fără ambulanțe noi, acest lucru nu este posibil nici la Bălcești, nici în multe alte locuri din țară.

„Mergi până rămâi înzăpezit”

„Țineți de mașini că e belea”, le spunea medicul Ionescu celor din echipă cu o zi înainte, după ce le adusese vestea că de mașini noi nu se pune problema cel puțin până la jumătatea lui 2018.

Iarna, lucrurile sunt și mai complicate. Zona este una de deal, iar ambulanțele rămâneau adesea înzăpezite. De doi ani de zile, au reușit să aducă prin transfer de la stația centrală o mașină cu tracțiune 4×4, lucru care îi ajută fantastic de mult pe timpul iernii. Medicul Ionescu spune că în ultimul timp se colaborează bine cu instituțiile, iar cei de la drumuri deszăpezesc. Sunt însă și situații când utilajele nu intervin, iar ei tot trebuie să ajungă la caz.

„Mergi până rămâi înzăpezit. Se merge până la refuz, nu există situații în care să spui ‘nu plec’. Se pleacă efectiv, acolo unde ai rămas, te dai jos, cauți variante, suni la primărie, un utilaj, un tractor, găsești ceva. Oamenii au început să fie conștiincioși și să te ajute, să înțeleagă că uneori și ambulanța mai are nevoie de ajutor. Au fost situații în care am tras ambulanța cu caii, cu boii… asta este, așa s-a întâmplat”, își amintește Ionescu.

Munca pe ambulanță nu este deloc una ușoară și așa cum spune domnul doctor, nu o vei face niciodată decât dacă îți place ceea ce faci. „Te îndrăgostești de meseria asta pentru că e efectiv ca un drog. Odată prins în splendoarea asta nu poți să mai renunți.” În lupta lor cu secundele, rezultatele muncii se văd imediat. Au acționat cum trebuie, au salvat viața unui om.

”Acțiune, adrenalină, rezultatul muncii mele văzut imediat. Urgența asta înseamnă: sacul fără fund al medicinei. Poți să găsești o pacientă care naște în salvare – noi chiar avem frecvent situația asta acolo în zonă la Bălcești – deci ginecologie. O mână tăiată cu drujba în pădure, ai chirurgie. Un infarct miocardic, ai cardiologie. Cuprinde toată gama asta a medicinei, deci… sacul fără fund al medicinei, urgența”, spune Ionescu.

Însă tot în graba aceea nebună de a salva un om apar și riscurile meseriei. Nu sunt puține. Și nu se limitează la condusul efectiv cu ambulanța. În permanență, oamenii aceștia lucrează cu pacienți care, de cele mai multe ori, nu pot oferi un istoric al bolii. Poate au TBC, poate au avut hepatită.

„Lupta cu secundele e colosală în medicina de urgență”, continuă Ionescu. „Dacă nu te-ai mișcat repede omul ăla moare. Poate nu ești suficient de atent, poate te-ai înțepat în acul cu care ai făcut puncția venoasă. N-ai știut că pacientul e cu hepatită, deci e o muncă cu riscuri enorme.” Apoi mai sunt cazuri în care pacienții, fie sub influența alcoolului, fie cu diverse afecțiuni psihice, devin violenți.

„De-aia mă bucur că nu lucrez în același echipaj cu soțul meu”, spune Ionica Enache, 41 de ani. Ea și soțul ei, Ion Enache, lucrează de 10 ani la secția din Bălcești. Ionica e asistentă, Ion, ambulațier. Au o fată la liceu. ”Știu că dacă mi se întâmplă ceva mie, rămâne el.”

„Nu ai cum să te împarți doi oameni la patru victime”

”04, liber la Drăgășani”, dă raportul asistentul Adrian Cojocaru. La cei 42 de ani, lucrează pe ambulanță din 2009. Înainte a lucrat la un dispensar și la un proiect de asistență medicală comunitară. Nu a vrut neapărat pe ambulanță, dar acum îi place. Ce nu îi place însă este când face „taximetrie” cu ambulanța, și nu urgențe. Încărcarea sistemului 112 cu solicitări, care în realitate nu constituie urgențe, este o problemă cu care cei de pe ambulanțe se confruntă destul de des. „Oamenii nu conștientizează că, în momentul în care apelează 112, o mașină va fi disponibilizată pentru ei și poate toată zona aia va rămâne fără mașină. Am avut solicitări de genul durere de măsea”, spune medicul Ionescu.

E o problemă la nivel național, nu numai în Bălcești. Campanii coerente de educare a populației privind solicitarea serviciilor de ambulanță nu există și probabil nu este de mirare că pe site-ul www.112.ro, la nonurgențe, sunt trecute aflarea datei și a orei, deblocarea telefoanelor mobile sau neridicarea gunoiului menajer. Iar această încărcare este cu atât mai gravă în zone precum Bălceștiul, unde resursele sunt limitate.

„Nu se poate face triaj la 112 pentru că niciodată nu știi ce găsești”, spune Ionescu. „Sunt multe solicitări care nu constituie urgență efectiv, însă trebuie să înțelegem și partea cealaltă. Satul românesc are o populație îmbătrânită. Un om de 60, 70, 80 de ani, să zicem că are o plagă la picior care s-a infectat. Aia nu e urgență efectivă. Dar omul ăla are 80 de ani, ce să facă? Să plece, să ia autobuzul din pensia lui de 350 de lei și să se ducă 45km la Drăgășani ca să fie toaletat?”

Zona rurală este o zonă îmbătrânită. După spusele medicului Ionescu, circa 80% dintre solicitările din aria pe care o acoperă țin de simptomatologia vârstnicului: accidente vasculare, cerebrale, infarct miocardic.

Dar asta nu înseamnă că nu au parte de accidente rutiere sau alte situații grave. Iar potrivit lui Ionescu aici e marea problemă, tot ceea ce înseamnă victime multiple. „Un accident rutier în care sunt două mașini implicate poate însemna dintr-o dată 4-5 victime. La patru victime ai nevoie de patru mașini care să intervină. De unde să iau eu patru mașini? E foarte greu să mă descurc cu o singură mașină pe tură, de exemplu. Nu ai cum să te împarți doi oameni la patru victime.”

Pe ambulanță se lucrează în ture de 12 ore, urmate obligatoriu de 24 ore libere. La Bălcești ar fi nevoie de cel puțin trei echipaje în permanență, atât pe tura de zi cât și pe cea de noapte. Acum, în cea mai bună zi, sunt două echipaje pe Bălcești, dar de cele mai multe ori este doar unul. Echipa ar mai trebui suplimentată cu cel puțin doi asistenți și doi ambulanțieri. Însă nu există posturi deschise.

Anul trecut, Alis Grasu, managerul Serviciului de Ambulanţă Bucureşti – Ilfov (SABIF) declara pentru News.ro că Serviciile de urgenţă, Ambulanţă şi UPU – SMURD au deficit de personal de mai bine de zece ani, când legislaţia a blocat angajarea unei persoane până când nu erau eliberate şapte posturi. „În 2013, am fost trecuţi ca sursă de finanţare, la Ministerul Sănătăţii şi prin această trecere s-au tăiat din statul de funcţii cele 688 de posturi vacante (la nivel naţional e vorba de 3.000 de posturi), ceea ce a permanentizat deficitul de personal de aproape 50 la sută”, a spus Alis Grasu. În 2014, Ministerul Sănătăţii a încercat modificarea HG 144/2010, prin suplimentarea cu 500 de posturi a serviciilor de ambulanţă din România, dar tentativa a eșuat.

„Bani au fost pentru suplimentarea personalului”, spune Dan Pădureanu, managerul Serviciului de Ambulanţă Vâlcea, „însă se depășea numărul de angajați permiși în structuri subordonate ministerului.” Pădureanu a fost numit în funcție la Vâlcea acum doi ani și înțelege foarte bine realitatea din teren. Timp de opt ani de zile a fost medic chiar la Bălcești. Iar pe cei din stație i-a ajutat mult, găsind finanțări pentru îmbunătățirea condițiilor de acolo sau soluții pentru asigurarea stocului de medicamente necesar pentru o săptămână fără deplasări inutile.

Pădureanu a redeschis substația de la Tetoiu, în apropiere de Bălcești, unde mai lucrează un echipaj pe tură pentru a decongestiona situația din zonă. Inițiative și idei există, punerea lor în practică nu depinde însă numai de efortul la nivel local. „Nu se poate schimba mare lucru fără schimbarea legislației”, spune managerul Serviciului de Ambulanţă Vâlcea.