S-a născut și a copilărit într-o familie „tradițională”, de la țară, nu foarte numeroasă – mai locuia cu un frate din prima căsătorie a mamei – și nici foarte religioasă. A fost botezat creștin că așa era obiceiul, dar ai lui nu prea mergeau la biserică pe atunci. A descoperit interesul pentru religie de unul singur. După ce a învățat să citească în clasa întâia, una dintre primele cărți pe care le-a citit a fost Biblia. Asta pentru că nu prea avea de unde alege, iar biblia o primise de la cei ce mergeau din ușă în ușă cu redeșteptarea spirituală prin anii ’90. Începuse să meargă și la biserică. La slujbă, stătea mereu în primul rând. Așa se face că preotul i-a cerut să-l însoțească într-o duminică. Îmbrăcat în haine aurii, strălucitoare, sub privirile sătenilor și sfinților pictați deopotrivă, Victor pășea încet în fața preotului, purtând sfintele daruri.

Tot cam pe atunci, începea să înțeleagă că e diferit. În ce fel, nu ar fi putut spune la cei șapte ani ai săi. Pe ulițele satului, unul dintre jocurile comune era cel de-a mama și de-a tata. Se adunau mai mulți copii și formau familii. Imitau ce știau de acasă: tatăl dădea ordine, mama făcea de mâncare, apoi se dădea stingerea și trebuiau să facă și copii. Cum înțelegeau ei că fac oamenii mari, dorm în același pat și apoi apar copiii. Victor lua și el parte la jocurile astea, dar nu se simțea confortabil. „Nu m-am regăsit niciodată în ele, în jocurile astea de rol, mama, tata, eu sunt bărbatul, tu ești femeia”, își amintește Victor douăzecișicinci de ani mai târziu. „Eu de atunci știam că sunt diferit.”

Pe măsură ce a mai crescut și odată cu primele schimbări hormonale, Victor a observat că nu reacționează la aceiași stimuli ca ceilalți băieți. Cu alte cuvinte, nu avea interes în fete. Pe la opt-nouă ani știa deja că are o oarecare atracție pentru băieți. În biblie decoperise versetele care condamnau „omul care se culcă cu alt om”. Intuia cumva că e vorba despre el. Când avea zece ani, a găsit o broșură din perioada comunistă, rămasă în biblioteca comunală. Homosexualitatea era trecută la un capitol de deviații sexuale sau perversiuni. Nu știa prea bine ce înseamnă deviant, dar din limbajul depreciativ folosit acolo, a simțit că totuși nu e ceva de bine. A citit-o pe ascuns printre rafturile bibliotecii. Încerca să găsească niște răspunsuri, dar nici nu putea să ceară cuiva o carte de educație sexuală. „Eu eram copilul care eram dat de exemplu, de către profesori, de către vecini, pentru alți copii care nu erau la fel de cuminți, care nu învățau la fel de bine. Nu puteam să fiu deviant! Cum să discut cu cineva? Știi, eu sunt, s-ar putea, unul dintre ăștia”, își amintește Victor.

Nu a deschis cu nimeni subiectul. Versetele din biblie vorbeau despre oameni care erau omorâți cu pietre pentru acest „păcat”. Își spunea că atracția asta „nefirească” trebuie să se schimbe. Victor a continuat să meargă la biserică și să studieze biblia. Încă din primii ani, își punea tot soiul de întrebări. Răspunsurile pe care le-a primit de la preot nu l-au mulțumit. A găsit însă răspunsuri în biserica adventistă, la care începuse să meargă în paralel. „Modul lor de a explica biblia era mult mai logic, nu se fereau de răspunsuri, aveau o interpretare a bibliei care mi se părea mie că face mai mult sens și că nu-ți îndepărtează rațiunea”, spune Victor.

La paisprezece ani, s-a botezat la adventiști, din convingere și în ciuda opoziției primite de la familie, profesori sau prieteni. Se hotărâse deja să urmeze liceul teologic și să devină pastor. Nu mai voia nici polițist, nici profesor de limba română, nici avocat. Erau toate de domeniul trecutului. La paisprezece ani, pastor era profesia ideală. Poate și pentru că pastorul adventist din sat era modelul pe care l-a avut cel mai aproape. „Era omul care îi învăța pe ceilalți, era întotdeauna prezentabil, avea autoritate în ceea ce spunea, oamenii îi cereau sfatul, era cel care vorbea cel mai bine dintre toți, se ocupa de nevoile spirituale, psihice, dar și materiale ale oamenilor, încerca să-i ajute pe cei din comunitate, adică era într-un fel omul orchestră”, spune Victor. Și-a zis că nu există mod mai bun de a face ceva cu viața sa decât să fie pastor. La paisprezece ani, Victor știa și că e gay. Timp de zece ani de zile nu a vorbit cu nimeni despre asta.

Ramele rotunde ale ochelarilor îi încadrează ochii căprui ațintiți în ecranul laptopului. Afundat în fotoliu, își proptește bărbia într-o mână, concentrat pe ce citește. Câteva șuvițe îi stau răzlețe pe frunte. În spatele lui, o bibliotecă cât peretele adăpostește sute de cărți. Titluri de Applebaum, Hobsbawm, Kaplan, Patapievici sau Pleșu stau unele peste altele, înghesuindu-se pe rafturile ce se chinuie să le cuprindă pe toate. Pe un raft, încadrat de o vază maronie de cristal și o cruce de lemn pictată, un carton stă sprijinit de rândul de cărți. Cu litere îngroșate, de un ciclam intens, stă scris în engleză: „Ar discrimina Iisus” („Would Jesus discriminate”).

„Am așteptat ca Dumnezeu să mă schimbe.” Pentru Dumnezeu, cel în care credea și care condamna homosexualitatea, ar fi trebuit să fie floare la ureche să schimbe acest lucru care nu-i plăcea la Victor. Mai ales că el, Victor, își dorea să fie pe placul lui Dumnezeu. „Nu aveam de gând să-i spun: Doamne, vreau să mă schimbi într-un an de zile, în doi. Nu, i-am dat lui Dumnezeu o marjă de eroare sau de lucru suficient de largă. Consideram că lucrurile astea nu se schimbă oricum, vin cu timpul. Am mai și încercat să-i dau o mână de ajutor lui Dumnezeu oarecum,” zice Victor zâmbind, „prin încercările mele, tentativele de a avea relații cu fete.”

Nu s-a îndrăgostit de nicio fată, oricât de mult s-a străduit. Nici atras nu s-a simțit. De relații sexuale nici nu se punea problema căci, ca orice credincios adventist, Victor trebuia să-și păstreze virginitatea. A trecut prin liceu și facultatea de teologie, așteptând schimbarea.

În timpul facultății, mai citea pe ascuns pe tema homosexualității. Intra pe internetul de pe telefon, nu de pe cel din campus. Era paranoic, nu cumva să se prindă cineva că are o preocupare pentru asta.

Spre sfârșitul facultății, a apărut presiunea. Presiunea unei decizii. Victor a pus pe masă toate variantele pe care le avea, cu ce citise, cu ce știa din biblie. Și-a dat seama foarte clar că e gay, că orientarea sexuală e parte din el și nu se va schimba. Că toate eforturile depuse de-a lungul timpului au fost în zadar.

Întâi s-a înfuriat pe Dumnezeu. „Nu am nevoie de un Dumnezeu care mă creează așa și apoi îmi dă în cap că sunt așa. Eu nu i-am cerut să fiu gay, m-am rugat să mă schimbe. Nu am nevoie de un astfel de Dumnezeu care e nedrept și indiferent la cerințele mele.”

Apoi a pus la îndoială existența acelui Dumnezeu în care credea, un Dumnezeu apropiat, implicat, capabil să-l ajute pentru că e atotputernic. „Dacă Dumnezeu nu există, înseamnă că am făcut teologia degeaba. Tot fundamentul pe care mi-am clădit premisele viitorului sau a ceea ce voi face in viață nu există. Dacă Dumnezeu nu există, biblia nu are niciun rost să o iei în seamă. E pur și simplu un instrument de control al oamenilor. Asta era oarecum eliberator.”

S-a mai gândit și la varianta în care Dumnezeu există, dar nu are nicio problemă cu cine e el, cu orientarea lui sexuală și de aceea nu intervine.

Luarea unei decizii îl chinuia. A intrat în depresie. Nu mai dormea nici noaptea, nici ziua, măcinat de preocupare. „Nu eram sigur de existența sau inexistența lui Dumnezeu, dar ce știam foarte clar e că sunt gay.” Într-un final s-a decis. „Sunt gay, asta e realitatea ultimă pe care o am la momentul acesta și trebuie să fiu credincios acestei realități. Am luat decizia că cel mai important, indiferent de riscuri și de pierderi, este să fiu autentic față de mine însumi. Habar nu aveam cum voi fi eu autentic față de mine ca persoană gay și ce va însemna asta, dar știam că în nici într-un caz nu voi putea fi autentic față de mine însumi intrând în pastorație.”

Victor crede cu tărie că implicarea care să ducă la o schimbare reală, cât de mică, în societate, nu poate fi făcută în lipsa autenticității. A intrat în teologie pentru a transmite oamenilor niște valori, să facă lumea asta să devină un loc mai bun. Dar nu putea produce o schimbare atâta timp cât în relația cu oamenii ascundea cine e, cât timp în raportarea la divinitate, dacă ea exista, nega, la fel, cine e.

La finalul facultății, a hotărât că nu va intra în pastorație. A fost o perioadă grea. Toți se așteptau să devină pastor, familia, cunoscuții, oameni care îl susținuseră, unii și material, de-a lungul facultății. Alții îl așteptau să se ducă pastor la ei în comunitate. Le-a spus tuturor că nu vrea să intre într-un sistem de care și-a dat seama că e corupt. Era adevărat, dar nu era motivul real.

Prima persoană căreia Victor i-a mărturisit că e homosexual a fost o cunoștință, o tipă mai rebelă din biserică cu care se împrietenise. Venise la el în vizită. Probabil vorbeau ceva despre relații, Victor nu mai ține bine minte, când fata l-a întrebat pur și simplu dacă e gay. A fost pentru prima dată când Victor a răspuns „da” la această întrebare.

Poate și pentru că tocmai începuse să se îndrăgostească. Era tot mai entuziasmat cu privire la ce descoperea cu privire la el, că iubea. Era ceva ce nu mai trăise până atunci, până la vârsta de 27 de ani. Pentru mult timp, Victor a văzut orientarea sexuală ca pe o chestie de atracție fizică și atât.  Avusese puține întâlniri amoroase cu alte persoane gay. Prima, la vreun an de la terminarea facultății, a fost mai mult cu scopul de a avea un fel de confirmare. Se credea oarecum incapabil să iubească o persoană de același sex.

„În momentul în care m-am îndrăgostit, a fost: Wow, chiar nu e nimic greșit, nu e nimic de condamnat în faptul că iubesc pe cineva. Dacă cineva se leagă strict de relația sexuală, pierde ce e esențial, faptul că iubești, ori nimeni nu poate nega că asta e poate una dintre cele mai, or mai fi și altele, dar pentru mine e cea mai nobilă trăire: să iubești, să fii iubit. Asta m-a eliberat, faptul că m-am îndrăgostit”, spune Victor și ochii îi licăresc de bucurie și emoție.

Cu Florin a vorbit pentru prima dată pe Grindr. Nu era însă întâia dată când îl vedea într-o imagine. Îl ținea minte de la o emisiune de pe TVR1 pe care o văzuse pe la treisprezece ani, pe când locuia încă în Moșna. Pe burtieră, despre Florin scria că a absolvit teologia și era reprezentantul homosexualilor din România. Mult timp, Victor crezuse că e singura persoană gay și nu înțelegea de ce tocmai el. Momentul emisiunii a fost cel în care a realizat că nu e singur, că mai sunt și alții ca el.

„Nu știu dacă a fost admirație față de el ce am simțit, însă nu puteam să înțeleg cum cineva poate să-și asume și să vorbească public pe o temă care e rușinoasă, o consideram stigmatizată, că trebuia să ai ceva curaj să vorbești în timpul ăla”, își amintește Victor.

După câteva luni de vorbit pe aplicație, s-au întâlnit. Pentru Victor nu era un date, ci mai degrabă o întâlnire cu cineva cu care să discute. Nu se gândea că va ajunge să aibă o relație cu Florin, să se îndrăgostească, nici atât. Au vorbit despre istorie, cum a fost în perioada anilor ’90 și începutul anilor 2000 – temele de interes ale lui Victor. Florin i-a povestit de artă, de design. Victor a fost fascinat de Florin ca om, de modul în care vorbea, era ceva cu totul diferit față de ce întâlnise până atunci. Și acum, când povestește de momentul respectiv, ochii lui Victor zâmbesc non-stop, luminându-se din nou de bucuria descoperirii acelui sentiment.

Acea întâlnire din 3 ianuarie 2015 avea să fie începutul unei relații care continuă și acum. „Cu Florin au curs lucrurile foarte natural, au venit de la sine. Toate temerile pe care le aveam înainte au dispărut și n-a mai contat ce-o să spună lumea, cu cine mă întâlnesc, conta persoana.  De unde eram eu atât de crispat și temător și nu mă imaginam într-o relație, în momentul în care m-am îndrăgostit…”

Relația cu Florin l-a ajutat să se deschidă și față de alți oameni. A început să-și facă coming-out-ul față de prieteni și persoanele apropiate. În vara lui 2017, s-a dus acasă, la Moșna, să-i spună mamei. A stat cinci zile și zi de zi a amânat momentul. Cu douăzeci de minute înainte de plecarea autobuzului, cu bagajul deja făcut, și-a făcut curaj și i-a spus:

– Dacă te aștepți să vin acasă într-o zi cu o noră sau mai știu, poate, să ai nepoți de la mine, n-o să se întâmple lucrul ăsta.

• De ce?
• Pentru că sunt gay.
• Cum adică ești gay?
• Adică sunt într-o relație cu un bărbat.

Următoarea întrebare pe care mama a ridicat-o a fost ce zice Dumnezeu? Victor se aștepta la întrebarea asta. Între timp, mama lui se botezase și ea în biserica adventistă, merge la biserică săptămânal, e mai religioasă decât era când era el mic. I-a răspuns că el e ok cu Dumnezeu și Dumnezeu nu are nimic împotrivă. Și-a mai făcut ceva griji legat de ce vor crede frații lui Victor, dar apoi s-a schimbat, nu a simțit nevoia să mai clarifice altceva.

„Am plecat atunci destul de rușinat de acasă, de mine, pentru că într-un fel mă îndoisem de capacitatea maică-mii de a înțelege, de a accepta. Pentru că mă gândeam că a trăit în mediul ăla religios. Dar pentru maică-mea nu a contat, ce era mai important și ce prima pentru ea era că mă știa pe mine cel mai bine, că eram copilul ei și că își dorea să mă știe bine.”

Când vorbesc acum la telefon, mama îl întreabă mereu și de Florin.

Coming-out-ul public și l-a făcut în timpul campaniei pentru referendumul pentru familie. „ Atunci m-am decis să vorbesc despre mine ca persoană gay și creștin și cetățean al României. Dacă nu ar fi fost toate lucrurile mizere care s-au turnat în spațiul public, de către politicieni, de către preoți, de către diverși lideri de opinie, lucruri pe care să le resimt la nivel personal ca fiind foarte nedrepte, aș fi rămas încă în zona aia a mea de confort”, spune Victor. „Ar trebui să le fiu recunoscător celor de la Coaliția pentru familie că m-au determinat să îmi fac coming-out-ul public”, continuă Victor râzând.

Asta pentru că, cu fiecare coming out, Victor se simte mult mai liber. Fiecare înseamnă încă o persoană sau grup de oameni în fața cărora poate fi el însuși, fără să se mai ascundă. Poate spune că iese cu iubitul lui în oraș, fără să inventeze alte povești. Este eliberator pentru el.

Florin își pune brațul în jurul umerilor lui Victor, asigurându-l că îi e aproape. De pe o mică scenă improvizată, Victor vorbește mulțimii strânse la statui în Piața Universității, după marș. E primul Pride de când și-a făcut coming-out-ul public. Vorbește cu emoție și ține strâns în mână pancarta pe care scrie: „Sunt gay. Sunt creștin. Iubesc.”

Victor crede în schimbarea în bine a lucrurilor, de asta a și ales să vorbească deschis despre orientarea sa sexuală. De-asta a și decis, împreună cu Florin, să fie singurul cuplu out din cele șapte care au dat statul român în judecată la CEDO, reclamând încălcarea dreptului la viață privată și de familie în România.

Dar asta nu înseamnă că, în continuare, zi de zi, nu se confruntă cu efectele inerente unei societăți homofobe. Că atunci când iese pe stradă nu are rețineri să-și țină partenerul de mână, de teamă să nu fie agresat. Că atunci când coboară la micul dejun din camera de hotel nu este supus să audă părerile nesolicitate ale șefului de sală despre homosexuali. Că probabil astfel de momente ar fi mai dese dacă nu și-ar lua măsuri de precauție pentru a preîntâmpina situații de genul acesta.

„Cred însă că cele mai concrete cazuri în care mă confrunt cu efectele negative ale homofobiei la nivel personal sunt cele care apar din cauza faptului că statul nu oferă o legislație care să ne protejeze drepturile ca familie”, spune Victor. Ca atunci când, student fiind și cu ceva probleme de sănătate, nu a putut beneficia de asigurarea medicală a partenerului de viață. Sau când la poștă, nu poate lua corespondența lui Florin, deși au aceeași adresă în buletin. Că nu e membru al familiei. Asta în timp ce, în fața lui, funcționara de la ghișeu îi înmânează un colet soacrei altui destinatar.

„Da, lucrurile astea mă afectează. Și pentru că de fiecare dată trebuie să duc niște discuții pe care le găsesc adesea umilitoare cu niște funcționari care nu au capacitatea de a ințelege, în lipsa unei legislații protectoare, că totuși suntem o familie. Și mă încăpățânez să le port, chiar dacă știu că nu se vor concretiza, dar pentru că am speranța că măcar la nivel individual oamenii ăia vor înțelege și se va produce un declick acolo undeva în mintea lor.”

La treizeci și doi de ani, Victor așteaptă din nou schimbarea. De data asta, nu pe a lui. A mentalității noastre ca societate. A țării ăsteia și legislației ei.

E optimist.