„Într-un an jumate am învățat să fiu femeie, să mă respect ca femeie. În momentul negru din viața mea nu mă mai consideram femeie. Traficanții te fac să te simți ca o cârpă, să te simți nefolositoare, să te simți zero.”

Laura a început să-și reconstruiască viața, din interior spre exterior, când a aflat că e gravidă. „Soarta a devenit iar de partea mea.”

A decis că poate face orice, chiar dacă nu avea nimic. Împlinise 20 de ani și era traficată într-o țară din Vestul Europei de către un bărbat de care se îndrăgostise. „M-a luat cu loverboy, că mă iubește”. Au urmat bătăi, oase rupte. A obligat-o să-și vândă corpul. 

După câțiva ani, a reușit să fugă din viața neagră. Evadase din traficul de persoane. Înapoi în țară, a devenit mamă înainte să aibă timp să-și îngrijească rănile. Dar, cu doi copii în brațe, și-a dat seama că nu poate continua așa. Voia să o ia de la început.  

„O nouă viață, fără frică, fără teama de a merge pe stradă, fără ca în momentul în care să ies pe stradă să mă uit stânga dreapta sau să ai senzația aia că cineva e în spatele tău și te urmărește la orice pas.”

Așa a intrat într-un program pentru supraviețuitoarele traficului de persoane, facilitat de Monica Boseff, prin intermediul Fundației Open Door. Ceea ce la prima vedere e doar o clădire, pentru ea e „un colț de rai”. Un loc în care a învățat să dăruiască sufletește, nu material. A fost ușa prin care a intrat într-o familie. 

„La un moment dat te trezești într-un loc în care nu cunoști pe nimeni, într-un loc unde nici măcar viața ta nu ți-o mai cunoști. Unde ai o a doua șansă la propria ta viață.”

Așa a descoperit și ce înseamnă să ai o familie cu adevărat. După o viață în care despărțirile de oameni au însemnat o eliberare, simte că plecarea de la fundație, care va marca finalul programului și pășirea ei într-o viață independentă, va fi „cea mai grea despărțire. Îți e foarte greu să-ți deschizi aripile și să pleci.”

„Acum, când mă machiez sau mă aranjez, oarecum se reflectă cea de atunci. Încă o mai văd pe cea de atunci, cea care era traficată, batjocorită. Lucrurile astea pun foarte mult amprenta.” 

Pentru că încă nu știe care este amprenta ei, se ghidează după cele ale copiilor. Copilărește lângă cei doi copii ai ei. Pe când avea ea vârste formate dintr-o cifră, nu exista nici iubirea părinților, nici joacă în viața ei.

Crescută de bunici, la 7 ani a început să gătească și să aibă grijă de casă. Iar mai târziu, „la 16 ani am avut primul copil, care a decedat, a murit în brațele mele”. Atunci a pierdut ființa cu care și-a împărțit fiecare clipă pentru 2 luni. 

„De ziua lui, an după an, simt că mă șterg. Că se șterge ceva din mine. Am încercat să fug de mine. De ghinionul ăla. A fost din ghinion în ghinion până să ajung aici.”

„Ce ți-ai dorit tu cel mai mult? Care e visul cel mai năstrușnic?”, a întrebat-o Monica Boseff, președinta fundației unde și-a refăcut viața.

Laura și-a dorit de copilă să facă cursuri de cofetar, să încununeze zilele speciale cu cele mai spectaculoase torturi. Anul ăsta, chiar în luna zile ei de naștere, a absolvit un curs de patiser-cofetar. Ghinionul se șterge și cu visare. 

Acum lucrează ca ajutor de bucătar. „Mă duc cu mare drag. Mă duc cu tragere de inimă, muncesc pentru mine și copii. Să ne luăm căsuța noastră, să fie a noastră, să nu depindem de nimeni.”  

Cea mai mare bucurie o trăiește când se întoarce seara de la muncă și copiii îi sar la gât, pe ecoul celui mai frumos cuvânt pe care l-a auzit: mami, mami. 

***

„Traficul de persoane pune cea mai mare pată pe tine ca persoană. Ca femeie.” Laura vrea ca pata ei să devină un viitor mai bun pentru copiii ei. Pentru toți copiii. 

„Mi-ar fi plăcut să știu cum să mă feresc și cum să mă protejez ca fată, ca femeie. Cum să cunosc partea asta a bărbatului, cum să abordez situații de genul ăsta. Lucrurile astea le-am învățat pe propria piele și te traumatizează maxim.”

Acum, se vindecă cu terapie și iubirea celor din jur. Și speranța că următoarele generații vor avea acces la mai multe informații, încă din școală.

Iar ceea ce fac sau nu fac autoritățile ar putea deveni un pansament pentru toate persoanele traficate. 

„Poliția să deschidă ochii și să facă în așa fel încât să vadă în spatele persoanei care afișează un simplu zâmbet sau spune că nu este bătută, dar este vânătă sau este pe marginea străzii și spune că nu e traficată. Și să bage o educație în școli, pentru copii. Prin școală, copiii să învețe cum să se ferească, indiferent că e băiat, că e fată. Nu este o rușine să înveți un copil cum să se protejeze, cum să se ferească de traficanți.”

Acasă, ea are deja lecțiile pe care vrea să le dea mai departe copiilor ei: „Îi voi feri pe cât voi putea de ceea ce înseamnă perioadă neagră a vieții. Ce înseamnă trafic, bătăi, violență, înșelăciune; că la muncă, de bărbat, de prieteni. Îi voi învăța, atât cât pot, să cunoască oamenii din jurul lor mai întâi și după aia să-și pună încrederea.” 

A descoperit și cum să-și lase pata să se estompeze în timpul ei. „Acceptând că ai fost acolo. La un moment dat, nu ai cum să schimbi. Cu cât înveți să vorbești despre ea, o accepți mai ușor. Încet, încet începe să se șteargă singură.”

*Laura e un pseudonim pe care îl folosim pentru a-i proteja identitatea.

Articol apărut în revista DoR#44

“Fragmente” îmbină fotografia, colajul și interviul pentru a documenta poveștile personale ale unor oameni care au trecut prin experiențe traumatice.

În proiect, persoanele intervievate și fotografiate realizează un colaj în care își schițează vizual identitatea reconstruită după traumă.

concept și realizare de Andrada Lăutaru / Bogdan Dincă

RECOMANDĂRI

ABONARE NEWSLETTER