Era sfârșit de iulie 2012 când Cătălin, întors în vacanță în satul copilăriei de la malul Dunării, „paradisul” primilor săi zece ani de viață, se hotăra ca a doua zi să meargă cu prietenii la scăldat. S-a trezit de dimineață, a ajutat-o pe bunica lui să care ceapa și să umple o șură cu fân, apoi a plecat spre plajă. Aerul era cald, dar nu irespirabil. Era o primă zi de plajă cu bălăceală și grătare foarte plăcută. Tinerii s-au hotărât să facă un fel de trambulină din nisip, să poată sări unde apa era mai adâncă. A apucat și Cătălin să sară. O dată, de două ori. A treia oară, a dat cu capul de fundul apei. În secunda următoare nu mai putea să se miște.

„Automat mi-am dat seama ce am pățit”, își amintește Cătălin Furculescu, acum în vârstă de 28 de ani, la vremea aceea student în anul III la medicină. „Eram 99% sigur că mi-am fracturat coloana.” Avea dreptate. În urma loviturii, Cătălin a suferit un traumatism cervical care i-a afectat sever mobilitatea la nivelul trunchiului și picioarelor, dar si al mâinilor, fiind nevoit acum să folosească un scaun rulant.

Din 22 iulie până pe 17 decembrie a stat în spital. Cinci luni de fixatoare externe, operații, recuperare, complicații și iar recuperare. A fost o perioadă delicată pentru Cătălin. „Nu ești obișnuit cu absolut nimic din ce ți se întâmplă, că na, nu mai funcționezi cum funcționai înainte.” Dincolo de faptul că nu se mai putea mișca, Cătălin avea cu totul și cu totul alte senzații și alte percepții asupra tot. Plus visele.

„Visezi că mergi, că alergi. Și de fiecare dată erau foarte reale. Mi-amintesc că aveam senzația că în momentul în care mă trezeam, nu se întâmplase nimic. Mă trezeam și încercam să mă ridic. Cu timpul, începi să faci diferența că e un vis. Visele alea le am și acum, dar știu cum să reacționez când mă trezesc din ele.”

Trezit cu totul la noua realitate, în septembrie 2013, Cătălin se întorcea la facultate. Mama sa, Ioana, s-a mutat din Turnu Măgurele la București ca să-l poată ajuta. Până în 2017, au împărțit o cameră din căminul B2, apoi s-au mutat în căminul U5 din Regie, proaspăt renovat, cu două garsoniere adaptate pentru persoanele cu dizabilități și rampă pentru cărucioare la intrare. Mama lui Cătălin îl ajută cu tot: să mănânce, să bea apă, să se deplaseze prin oraș, să facă transferul din scaun în pat și invers. Conviețuirea nu e ușoară. „Îți dai seama că e conflict între generații și mai ales dacă e maică-mea”, spune Cătălin. „Apreciez că stă cu mine, mă ajută, dar e groaznic. Nu-i comod pentru niciunul dintre noi, sunt convins. Nu era momentul ăla din viață în care ar fi trebuit să ne tolerăm zilnic.”

Fără ajutorul mamei însă, Cătălin nu ar putea ajunge singur la Spitalul Clinic Prof. Dr. Theodor Burghele, cunoscut și sub denumirea de spitalul Panduri, unde este rezident în anul II la medicină fizică și de reabilitare. Trebuie să schimbe două autobuze pentru a ajunge acolo. Mama sa îl duce și îl ia în fiecare zi, rampele pentru persoane cu dizabilități ale autobuzelor nefiind acționate automat, ci doar manual. Fiecare drum le ia în jur de trei sferturi de oră. „Pleci super fericit de acasă, bine dispus, dai de o bordură prea înaltă, mai scade nivelul barei de bună-dispoziție, dai de o mașină de care nu ai loc să treci pe trotuar, mai scade un pic. Pleci de acasă fericit și ajungi la spital nervos”, spune Cătălin despre deplasările prin București.

După diminețile la spital, după-amiezele sunt pentru odihnă, filme sau întâlniri cu prietenii. Cătălin nu se consideră genul foarte prietenos, „cu gașcă de 100 de oameni.” Prietenii buni cu care e în contact constant îi numără pe degetele de la o mână, dar sunt unii care l-au ajutat în mod deosebit. Câțiva sunt prieteni vechi, din liceu, dar și-a făcut și prieteni noi. Pe prietena lui cea mai bună, Andreea, a cunoscut-o în 2014, în Colectiv, la un concert al formației Trooper. „Era 14 decembrie, wow ce-mi amintesc!”, spune Cătălin. Andreea e studentă în anul III la ASE și stă tot într-un cămin din Regie. Își petrec după-amiezele pe băncile din jurul blocului, vorbind despre muzică, concerte, festivaluri, prieteni, relații. Sau la câte o plimbare prin Politehnică. Pe stradă, Andreea e grijulie cu Cătălin. La fiecare bordură, își pune o mână pe umărul lui. La cele mai înalte, trebuie să împingă scaunul.

Sunt oameni pe stradă care îi sar în ajutor uneori. „Oameni sunt săritori față în față”, spune Cătălin. „Îl vezi pe unul în scaun în fața ta, nu poate să nu te miște un pic, mai ales că nu poate să urce o bordură sau știu eu, cade într-o groapă.” Ce își dorește însă Cătălin este ca oamenii să fie conștienți de existența persoanelor cu dizabilități nu numai când îi au în fața ochilor. Ci și când nu sunt lângă ei și își parchează mașinile blocând trotuarul sau ocupând locurile de parcare special destinate, când folosesc toaleta specială pentru cei cu dizabilități. „Sunt conștienți că existăm când ne văd, dar să fie conștienți că existăm și când nu ne văd, cam asta e ideea.” Că se văd sau nu, sunt 808.455 de persoane cu dizabilități in România, conform raportului publicat de Autoritatea Națională pentru Persoane cu Dizabilități în martie 2019, iar numărul lor a tot crescut de la an la an.

Mai departe de oamenii de rând, asigurarea unei calități a vieții decente pentru aceste persoane este în responsabilitatea statului. Și așa cum spune Cătălin, nu ține doar de acces, la mijloacele de transport, pe străzi, în farmacii, în instituții. „Ci și de suportul social pe care îl ai din partea celor care ar trebui să se ocupe. Facilități, dispozitive, scaune decente. Statul își decontează 800 de lei, iar din ăia 800 de lei poți să îți iei un scaun din ăla de se împinge la roți la el, dar destul de prost. Nu-i pasă nimănui de ăia care au și membrele superioare afectate. Ai suma de 800 de lei, dacă ai membrele superioare afectate, găsește-ți pe cineva care să te împingă. Nu sunt luați în considerare la a avea dreptul la o viață activă.”

După terminarea rezidențiatului, Cătălin ar putea lucra într-un spital din Ploiești, are un post asigurat acolo. Nu îl entuziasmează mutarea însă, nici un oraș nou. Se mai gândește să lucreze în cercetare în București, dar îl descurajează lipsa de fonduri alocate cercetării la noi. Dar vrea să fie medic. „Nu m-am văzut făcând altceva, nu m-a atras”, iar faptul că a ales medicina l-a ajutat după accident. „Acum mie mi-e ok că știu și pot să îmi explic tot ce se întamplă cu mine.”

Documentarea materialului a fost posibilă în cadrul proiectului „Abilitățile contează – sănătate și viață activă în scaun rulant”, derulat de Fundația Motivation România cu sprijinul financiar al Fundației Vodafone România. În cadrul proiectului, sunt furnizate scaune rulante potrivite și instruire pentru o viață activă și independentă a utilizatorilor, în timpul unor sesiuni care au loc atât în comunitate, cât și în centre de recuperare din București și din țară.

ABONARE NEWSLETTER