ERAU ȘI EI TINERI

fotografii și interviu de Andrei Pungovschi

Dacă ai sta de vorbă cu părinții tăi tineri, ce ai schimba la cum te-au crescut?

Georgiana, 31 de ani, consilier pentru dezvoltare personală și antreprenor. București, iulie 2018.

În primul rând ei doi nu se-nțelegeau. Tata era cu cariera, iar mama cu problemele cu mama ei sau cu faptul că emoțiile ei nu erau ascultate sau nevoile ei nu erau împlinite și era o senzație de haos acasă. Pe de altă parte am fost lăsată foarte liberă și am putut să ies afară să mă joc și să-mi găsesc prieteni cu care să am o relație bună. Fiecare era cu ale lui. Nu eram ca o familie. Asta probabil că mi-a afectat relațiile de cuplu. Copiii în general copiază părinții. Și multe lucruri le-am luat de la mama. De exemplu nu știam să-mi cer scuze sau voiam să am dreptate. Sau eram ca tata, prea rațională și atunci în relațiile pe care le-am avut, comportându-mă ca ei am ajuns să am conflicte și să ajung la despărțire până să încep să învăț singură despre mine și emoțiile mele și să trec eu printr-un proces de terapie să spunem. De autocunoaștere. Am citit și m-am făcut bine singură. Am citit, am fost la cursuri, am fost la workshopuri și, încet-încet, am conștientizat lucruri și, încet-încet, am scăpat de lucrurile astea care nu ajută în relații. Chiar m-a ajutat terapia.

Mai mult aș schimba felul în care se raportau ei la ei înșiși, fiindcă dacă erau ei mai bine cu ei, ar fi fost mai bine și cu mine. Asta e credința mea de bază. Țin minte că mama avea o relație foarte conflictuală cu mama ei care se băga în viața noastră și era împotriva tatălui. Îl făcea în toate felurile pe el sau pe familia lui. Și ar fi putut probabil, printr-un proces cu ea, să pună mai multe limite. Pentru că era destul de toxică și ne-a afectat viața. Și ne-a afectat și relația cu tata. Tot în legătură cu ea țin minte că țipa de multe ori și asta cred că înseamnă că nu era auzită și exagera. Cred că de fapt ea nu se asculta pe ea. Dacă s-ar fi ascultat mai mult pe ea, poate și ceilalți ar fi ascultat-o. Tata cred că a pus un mare accent pe muncă și pe relațiile lui la lucru și pe dezvoltarea lui în carieră. Asta l-a făcut să fie mult timp departe sau obosit când venea acasă. Poate asta aș fi schimbat – să dea importanță și altor părți din viața lui. Cum e familia. Sau prietenii.

Mama, fiindcă a fost foarte ținută în casă m-a lăsat complet liberă. Și nu mi-a oferit niciun ghidaj. Iar tata fiind cu serviciul și neavând răbdare să mă învețe, iarăși, îmi zicea ceva și după aia nu-mi oferea de fapt nicio direcție. Și lăsându-mă liberă, de fapt nici nu am avut un sprijin în ei. N-am putut să mă duc să-mi spună ce e bine și ce-i rău sau ce aș putea să fac. Sau cum aș putea să-mi protejez emoțiile. Scopul era nobil, mama zicea că libertatea e minunată, fiindcă ea nu a avut-o și a vrut să mi-o ofere ca pe un dar. Doar că a fost bine că mi-am găsit prieteni și mă jucam mult și citeam, iar pe de altă parte n-a fost bine că nu mi-era clar ce e bine și ce e rău, cum pot să ajung la ce-mi propun, disciplină.

Acum că am citit ce-nseamnă bullying știu că făceau mișto colegii din generală de mine și când ajungeam acasă nu ziceam nimănui. Abia acum am realizat că nu spusesem nimănui. Cred că nu mi-am pus problema atunci sau credeam că n-o să fiu înțeleasă, nu știu ce s-a întâmplat de n-am spus. Sau mi se părea normal. Nu știu exact de ce n-am discutat cu nimeni. Țin minte că asta se-ntâmpla. Colegii mei făceau mișto de mine că eram diferită sau că arătam diferit. Cumva, nu am procesat în niciun fel emoțiile alea.

Să fi avut ei mai multă grijă de ei. Mai multă conștientizare. Au fost multe lucruri. Tata avea pe cineva și pleca pe furiș. Poate era o idee mai bună să fie deschis despre asta sau să se despartă și să am un timp cu fiecare separat, decât să fie o non-relație între ei. Au zis să nu se despartă ca să nu fiu eu afectată. Nu cred că ăsta era motivul. Cred că era un pretext. Sau poate chiar așa au crezut, că n-o să mă afecteze. Dar cred că pe un copil ce-l afectează cel mai mult e inautenticitatea și observarea unui model în casă nefuncțional. Mai degrabă să se fi despărțit și să fi stat cu fiecare în mod egal. Au divorțat când aveam 15 ani și de atunci a fost o inegalitate foarte mare. Am stat mai mult cu mama decât cu tata. De când eram mică ei nu dormeau împreună. Până să se despartă eu cu tata mă vedeam mult mai des pentru că stăteam în aceeași casă. Apoi, chiar dacă s-a mutat aproape, nu ne-am mai văzut. Deci, practic, lucrurile au stat cam la fel între ei, doar că au ajuns să stea în case separate. Tata s-a căsătorit și mama a avut mai multe relații. Mama a putut cumva să aibă și ea o relație mai asumat. Deși avusese și până atunci. Dar cumva mai asumat. Ideal ar fi fost să se despartă și să am o relație egală cu fiecare.

După ce au divorțat, nu au comunicat în legătură cu mine. Nu vorbeau să se pună de acord asupra educației mele sau a parcursului meu în viața și mama cumva a luat totul. Ea s-a ocupat mai mult. Cred că oamenii care divorțează ar fi bine să treacă printr-un proces de terapie și înțelegere cu copiii. Să înțeleagă copiii că nu e vina lor, că nu sunt respinși. Și să petreacă timp cu fiecare în mod egal, mai ales dacă sunt oameni care nu sunt toxici. Eu am trăit lucrurile astea inconștient. Știu că-mi zicea bunica că dacă dorm cu mama nu e bine că ei n-o să mai doarmă împreună, deci cumva m-a făcut vinovată. Iar cu respingerea, nu cred la nivel conștient că am fost respinsă sau că din cauza mea s-a întâmplat asta. Dar e posibil inconștient să cred.

Efectele s-au văzut în relații că am avut conflicte și despărțiri. De exemplu, mereu am fost într-o relație, n-am putut să stau singură. Probabil n-a fost o separare corectă acolo și am intrat într-o dependență de ”mereu cineva”. Efectele pozitive sunt că am devenit poate datorită acestor lucruri creativă. Scriu și creez proiecte. Acum o să fac o școală pentru părinți care să ajungă să fie mai bine cu ei, astfel încât copiii lor să aibă mai multe avantaje în viață. O educație emoțională, fiindcă la școală nu primim. În România, cel puțin, nu există cursuri de empatie și de procesare a emoțiilor.

Le-aș recomanda tuturor părinților sau celor care vor să devină părinți să meargă la terapie, să afle dacă nu cumva au răni nevindecate, dacă nu cumva proiectează lucruri din trecut în prezent și să învețe să răspundă, nu să reacționeze, să iubească cu adevărat, să se conecteze emoțional cu cealaltă persoană. Să-i simtă nevoile, nu să dea ce cred ei că are nevoie, ce le-a lipsit lor.