ERAU ȘI EI TINERI

fotografii și interviu de Andrei Pungovschi

Dacă ai sta de vorbă cu părinții tăi tineri, ce ai schimba la cum te-au crescut?

Elena, 36 de ani, artist interpret. București, februarie 2019.

În primul rând, m-aș întreba dacă aș vrea cu adevărat să am copii. M-aș gândi dacă m-aș alinia cu ideea de a avea copii, să mă aliniez cu societatea. M-aș întreba ce aș putea să le ofer din bogăția mea interioară, din experiența mea de viață și dacă aș fi pregătit cu adevărat să renunț, pentru că meseria de părinte, până la o anumită vârstă a copilului, este o renunțare la tine.

Aș renunța la a mă răzbuna pe copiii mei pentru nereușitele mele de zi cu zi. Ei și-au dat seama că meseria asta de părinte nu e chiar așa ușoară. Și atunci ei au început să se răzbune pe noi. Ne comparau foarte frecvent cu cei din jur. Noi niciodată nu eram buni. De cele mai multe ori alții erau mai buni. Alții erau mai deștepți, alții erau mai frumoși. Eu nu-mi aduc aminte să fi avut vreun feedback pozitiv de la tata vreodată. Indiferent cât de bine aș fi făcut un lucru. Am ajuns mai târziu să fiu o perfecționistă, doar ca să-mi spună și mie cineva ”Bravo!”. Mama mea a fost o victimă colaterală și ea, pentru că a trăit în frică și stres. Mi-aduc aminte că a avut o tentativă să se despartă de el când eram noi foarte mici, dar i-a eșuat.

Bătăile erau foarte frecvente. Bătăi cum nu poți să-ți imaginezi. Cu cureaua de la pantaloni, cu furtunul de la mașina de spălat Albalux, cu papucul, cu orice îi venea în mână. Era o furie nebună, greu de descris în cuvinte. Tatăl meu făcea asta. Și mama făcea același lucru ca să se încadreze și, probabil, ca să nu-l piardă. Țin minte că am venit în clasa I cu păduchi acasă și atunci a urmat pedeapsa. Prima de la mama și a doua de la tata. Prima pedeapsă am primit-o când am venit de la școală pe la ora 15, iar a doua pe la 22 când a venit tata de la serviciu. Bătaie. Și acum am semne pe mine. Semnele de pe corpul meu sunt dovada clară că aceste agresiuni fizice au existat. Pe lângă aceste agresiuni fizice, adormeam aproape în fiecare seară într-o morală din asta fără de sfârșit, în care ni se spunea cât de buni sunt ceilalți, cât de proști suntem noi, că noi nu vom reuși niciodată, că ei nu sunt mulțumiți de noi, că el nu e mulțumit nici de mama, nici de noi, că i-am distrus viața. Asta se întâmpla aproape seară de seară timp de 15-16 ani, cât pot eu să-mi aduc aminte.

Nu-mi aduc aminte să mă fi luat în brațe vreodată. Eu nu am o amintire cu tata, niciodată, și dacă m-aș chinui să-i găsesc cele mai frumoase puncte din viața lui, nu am o amintire de care să știu, în care să zic ”Uite, cu ocazia x, tata m-a luat în brațe, m-a felicitat, m-a drăgălit ca pe un copil.” Și nici din partea mamei. Nu știu ce-nseamnă mângâierea părintească, nu am nicio amintire de genul ăsta.

Am fost forțată practic să mă maturizez înainte de vreme. Nu pot să afirm că eu în viața asta am trăit o copilărie cu adevărat. În care să mă joc, în care să-mi fie totul bine. Poate la școală. Dar în rest aveam foarte multe sarcini de dus la îndeplinire. De spălat rufele la mână după cinci persoane, asta începând de la lenjerii, prosoape, orice are o casă. Se tăiau porcii de Crăciun, trebuia să fac o treabă de adult: tăiat carne, curățat mațe etc. Toate astea au început când aveam opt ani, după ce s-a născut sora mea. Am inclusiv amintiri cu faptul că spălam pelinci.

Am cutreierat munții ăia în lung și-n lat ca să nu mai văd și să nu mai aud. M-am refugiat foarte mult în natură și am început să învăț despre plante, despre anotimpuri, despre orice alt lucru frumos care mă putea distrage de la toată nebunia asta. Țin minte că plângeam destul de mult, nu prea mi-aduc aminte să fi fost bucuroasă cu adevărat. Oricât de mult aș vrea, chiar aș vrea să găsesc o parte bună în toate astea, nu-mi aduc aminte.

Nici n-am avut voie să mă descopăr ca femeie în sânul familiei mele. De exemplu, dacă îmi făceam unghiile cu ojă, tata îmi spunea: ”Până când vin de la serviciu, unghiile tale trebuie să fie șterse și drept pedeapsă trebuie să faci 20 de exerciții la matematică.” El așa percepea, nu pot să-mi dau seama de ce. El nu vedea femeia în niciun fel, habar n-am. Sau dacă mă fardam trebuia să mă spăl, dacă mă tundeam puțin mai diferit, mă tundea mai scurt sau zero. N-a fost chiar zero, dar a fost cam periuță așa. La 13-14 ani. N-am avut voie nici să-mi descopăr frumusețea, să-mi descopăr corpul, să-mi exploatez feminitatea puțin. Mai târziu, când am văzut toate agresiunile astea sexuale din partea societății, am început să-mi neg frumusețea, eleganța și toate lucrurile astea și-mi dădeam seama că puteam să-mi pun și-un sac pe cap să m-ascund, deci făceam orice doar să-mi ascund feminitatea și așa mai departe și oricum tot mi se-ntâmpla. Am umblat foarte mult timp nemachiată, fără să-mi pun un decolteu sau ceva transparent. Din punctul ăsta de vedere chiar pot să spun că mi-am revenit. Merg țanțoșă și liniștită și mulțumită.

Plus abuzuri sexuale, în prima parte a vieții, despre care am spus părinților și nu au avut niciun fel de reacție. Nu m-au întrebat nimic, nu au considerat că este important. Singurul lucru pe care mi-l doream era să treacă mai repede astea, să mă fac mare, să ajung la 18 ani și să pot pleca de acolo. Eu credeam, în mintea mea de atunci, că în momentul în care voi pleca, toate lucrurile astea se vor termina. Însă nu a fost așa. Tot felul de agresiuni minore au avut loc și pe zona asta de muzică, oriunde mă duceam cineva avea ceva de spus la capitolul ăsta, adică mai puneau mâna pe fund, mai făceau o apreciere mai puțin elegantă, adică m-a urmărit chestia asta.

Mi-am dat seama acum doi sau trei ani că practic m-am retras din viața publică din punctul ăsta de vedere pentru că nu știam cum să mai reacționez la lucrul ăsta. Și atunci a început propriu-zis momentul în care chiar mi-am asumat că trebuie să mă vindec de chestiile astea, am zis că trebuie să mă ajute cineva.

Mă sperii mai rar în momentul în care cineva face o apreciere la adresa feminității mele, am senzația că vrea ceva de la mine. Uneori în relațiile de cuplu mă simt mai singură decât ar trebui, dar cred că încep să văd o altă dimensiune a acestui lucru. Mai ales că am recunoscut de unde vine toată problema asta.

Nu mă văd o victimă în toate astea, mă descopăr acum, eu ca om, ca ființă, ca entitate, ca femeie altfel. Cu alți ochi, cu altă minte. E adevărat că în parcursul ăsta al meu am rănit niște persoane de lângă mine, fără să-mi dau seama. De exemplu, un fost iubit, dacă era un pic mai ocupat cu jobul sau cu alte lucruri și nu-mi aloca atenția necesară o lună, două, răbufneam, pentru că mă simțeam abandonată, părăsită sau singură. Mi-am dat seama clar că într-o relație nu intri când ești pe zero din punctele astea de vedere.

Acum pot să spun că mă tratez. Mă bucur mult mai mult de mine, de prezența mea în solitudine. Nu vreau să mai fac lucruri pe care să le demonstrez societății, părinților cu care oricum cred că nu mai am nicio legătură. Am observat niște incompatibilități clare. Oamenii trebuie să vorbească, trebuie să știm unii de alții, să știm că nu suntem singuri. Eu credeam că sunt singură în zece ani de depresie. Nimeni n-a știut despre depresia mea. Am ascuns-o cât de mult am putut. Eu nu mai vreau să fiu perfectă. Îmi asum anumite greșeli, anumite erori, dar perfectă nu vreau să mai fiu. Și vreau ca lumea să prindă curaj și oamenii care poate sunt în situații similare să-și dea seama că există o cale pentru ei undeva. Să ne întrebăm: ”Vrem copii? De ce vrem copii, pentru că așa face toată lumea? Vrem copii ca să avem cu ce să ne lăudăm în societate? Vrem copii ca să-i umplem de targeturi și să le facem viața un coșmar sau vrem copii ca să-i iubim?” Cred că aș fi o mamă bună, dar aș vrea copii după ce m-aș simți eu împlinită cu mine. Dacă nu mă simt împlinită cu mine, prefer să nu.