ERAU ȘI EI TINERI

fotografii și interviu de Andrei Pungovschi

Dacă ai sta de vorbă cu părinții tăi tineri, ce ai schimba la cum te-au crescut?

Marius, 23 de ani, fotograf. București, aprilie 2018.

Cred că cel mai mult aș vorbi cu tata. Aș fi vrut să știe de la început anumite lucruri. Ar fi trebuit să știe, când erau tineri, cât de mult contează să nu minți, să nu furi din casă, să fii puțin mai asumat în faptele tale, pentru că lucrurile astea se reprimă și în copiii tăi. Tot ce faci zilnic, consecințele faptelor tale. Din păcate, am crescut în chestia asta. Tata fura foarte mulți bani din casă, se împrumuta, se ducea la vecini, îi mințea că suntem bolnavi ca să ceară bani. Făcea foarte multe datorii, am ajuns să avem probleme cu cămătarii, la noi, în Ploiești. Eram singuri, eu cu mama și cu soră-mea. Venea tot timpul rupt, leșinat de alcool. Doar așa-l știu. Printre lucrurile bune pe care trebuie să le țin în cap ca să n-o iau razna când mă gândesc la el, doar așa mi-amintesc, mare parte din timp doar dormea.

De la alcool, s-a și îmbolnăvit, am stat și cu el foarte mult timp în spital. Nu-și lua pastilele, făcea crize de epilepsie. Stăteam pe afară, stăteam o oră liniștit, venea unul cu bicla după mine. “Băi, e tac’tu pe nu știu pe unde! Băi, du-te, ia-l! Băi, capu’ spart!” Mama la fel, cum suna telefonul, întâi se înnegrea, dup-aia putea să respire o secundă. Nu i-a lipsit niciodată înțelegerea, dragostea, din partea noastră, din partea mamei.  Sunt lucruri care țin personal de tine și nu te poate ajuta nimeni. Nici el nu cred c-a avut o copilărie foarte fericită, dar au reușit să plece de acolo, au reușit să construiască mai departe ceva și să meargă împreună. Dar nu, n-a putut. Probabil că a dus mai departe chestiile din copilărie. Era cel mai mic frate din cinci, probabil s-a pus multă presiune și pe el.

Mama a trăit numai în frică. “Cine știe pe unde-i ăsta, ce face ăsta?” Lunar se trezea cu o sumă de bani luată din casă. Ea ne-a crescut super protectiv și a făcut cam tot ce putea să facă o femeie în momentele alea. Ani buni la rând. Eu crescând în haosul ăsta, eram și foarte bolnav, am stat numai prin spitale. Ajungeam la urgențe săptămânal. Singură. Treaba asta a cam distrus-o. Era și el acolo, doar că venea, mă ducea la spital, mă lua, pa! Ajuta, dar de fapt, a doua zi, eram mai încărcați decât ziua anterioară. Mama a trebuit să se împrumute la bănci foarte mult, ca să-i plătească lui cămătarii și datoriile. Probabil c-o să fim îngropați în ele zeci de ani de acum încolo. E nașpa când ai optișpe ani și vrei să pleci de acasă sau vrei să visezi la viitor. Se anulează optimismul, pofta de viață, când ai în fiecare zi numai hopuri.

Anii ăștia am încercat pe toate căile să aflu ce-a făcut cu atâția bani. Sunt șase, șapte sute de milioane. O fi făcut un copil cu altcineva, o fi băgat heroină, o fi jucat la cazino. L-am întrebat, l-am urmărit. Eram peste el, îi dădeam cu pumnii-n cap, soră-mea peste mine, mama în hol. Cam așa a fost zece ani la rând. N-am avut niciodată cu cine să vorbesc. Aș fi vrut să fie mai mult lângă mine. Aș vrea ca orice tânăr care vrea să aibă un copil să țină cont că aproape toate trec și aproape pe toate le rezolvi, în timp, dar dacă ești prins în minciună și alcool, ajungi să nici nu mai realizezi ce faci. Nu mai scapi. E nașpa că am crescut acum și am ajuns să am crize de anxietate și dup-aia am observat că se transformă în perioade mai lungi. Probleme cu depresia, probleme cu sensul. Nu găseam sensul, când mă uitam înapoi. Orice efort făceam să schimb ceva, mă consumam atât de tare încât ajungeam prin spital. Început de ulcer, lipsă de magneziu, căzut pe străzi.

Din furia asta pe care o aveam, la 15-16 ani am zis că plec din țară, să fac bani, s-o ajut pe mama. Mă culcam nopțile și mă rugam pentru chestia asta. Atât. Nu mă mai interesa nimic. M-am rugat atât de mult timp încât s-a întâmplat. Am primit un bilet de avion, m-am dus în Anglia să lucrez. Dar n-avea nicio legătură cu ce visam eu. Știam doar că vreau să fac bani, s-o ajut pe mama. N-am realizat niciodată că nu eram în putere să fac chestia asta. Am stat acolo șase luni, și lucram la mutat chestii. Colegul meu, o sută și ceva de kile, frigiderul o sută de kile, eu cincizeci. Am stat așa jumătate de an, până m-am întors de acolo distrus. Cu coloana, cu capul. Vedeam cât de mult mă consum și tot nu pot să fac nimic. De abia de atunci a început circul. Nici nu m-am mai dus pe acasă. M-am mutat, am venit direct în București. Am schimbat zece joburi în doi ani. Nu pot să mă regăsesc, am încercat fiecare job pe care-l aveam la îndemână, pentru banii de chirie. Abia după ceva terapie mi-am dat seama că tot ce încercam să fac era să supraviețuiesc. Să am liniște noaptea când dorm, să am bănuți, să nu înșel, să nu fur, să nu mint.

Efectele sunt devastatoare și durează atât de mult să le repari, încât acum nici nu-mi închipui să trăiesc cu chestia asta în continuare OK, fără să mai am crize de anxietate sau să-mi pierd sensul, efectiv. Cu fiecare veste îmi pierd sensul, mă trage înapoi. Oricât aș trage de mine, mama tot plânge, tot e neputincioasă, îmbătrânește așa și nu mi se pare drept. Mă trezesc dimineața și-mi zic: “Băi, tre’ să fac ceva. Acum, acum. Nu știu cum. Nu știu. Tre’ să fac bani, tre’ s-o iau de acolo.” O sun pe mama de aici și n-am ce să vorbesc cu ea. E super trist, pentru că noi toată copilăria nu am apucat să avem alte lucruri în comun decât grija față de celălalt. “Ești bine? Da.” Mă sună acum și doar atât putem să vorbim. “Ești bine? Da.” Aș fi vrut să fim mai apropiați toți, ca familie, dar uite că lucrurile astea ne-au îndepărtat și cred că problemele astea o să tot existe. Sunt momente în care ai nevoie de familia ta, momente în care poate maică-ta are prea multe și nu mai poți să-i spui. Ăsta-i unul din cele mai nașpa sentimente. Uneori, ai nevoie să vorbești, s-o întrebi pe ea, simți nevoia de ea. Și n-ai cum să-i mai spui, că o încarci și mai rău. Am noroc de oameni care mă ajută.

Înainte, după o chestie de genul ăsta, picam. Acum ies la alergat și dau chestia aia afară. Plâng și ies la alergat. Alerg plângând, mă întorc înapoi, râd de mine, învăț să nu mă mai iau atât de tare în serios și să încerc să păstrez distanța de chestiile astea toxice și, cumva, să-mi construiesc viitorul. Încerc acum să învăț că nu poți să rezolvi problemele altcuiva. Cred că o să-mi mai ia o grămadă de ani. Din cauza lui, nu am stabilitate, nu știu ce-o să fie mâine. Dar am văzut la oameni că se poate să trăiești și cu chestii mult mai nașpa. De fapt, sunt norocos. Sunt conștient că toate astea, într-un fel sau altul, o să ducă la ceva bun. Sunt cu o fată de opt ani. Suntem foarte atenți cu lucrurile care ne-au afectat pe noi în copilărie. Să nu le repetăm la rândul nostru. Prima oară când iau banii, întâi îmi calculez tot ce am de plătit, și după, dacă mai rămâne să ne cumpărăm o bere, sau dacă mai rămâne să luăm ceva de mâncare, bine. Dacă nu, luăm un kilogram de cartofi și trăim așa toată săptămâna. Am învățat să ne drămuim mult mai bine. Am învâțat să comunicăm. Despre orice. Ne punem unul lângă altul și discutăm. Am învâțat să ne iubim așa cum suntem.