Deși pare că fricile mari ale românilor – frica de a spune ce gândim sau de a ne cere drepturile – s-au mai potolit în ultimele decenii, periodic se infiltrează câte-un bau-bau creat prin birourile politicienilor, pe holurile vreunei instituții, prin studiouri TV, prin mulțimile de pe străzi, în propriile noastre case.

Singurul fel de a lupta împotriva acestor temeri rămâne să le scoatem la lumina zilei, să le disecăm și să vedem ce-ar fi de făcut. În cadrul unei serii de cinci materiale, documentăm câteva dintre întrupările diverse ale Fricii: frica de a protesta, frica de și din sistemul medical, frica de primar, frica de Soros și frica de cutremure. E un inventar incomplet, desigur, dar e o plimbare utilă.

episodul 1 – FRICA DE A STRIGA

Într-un fel, istoria protestelor românești e „o evoluție” de la bătaia soră cu moartea la vânătaie, apoi la un pumn fluturat în aer spre luare aminte.

La puține luni după o schimbare de regim sângeroasă, noua putere de la București părea în stare de orice pentru a-și păstra noile privilegii. În iunie 1990, protestul pașnic din Piața Universității, prin care participanții cereau alegeri cu adevărat libere, a fost reprimat cu brutalitate de grupuri de mineri aduse din Valea Jiului. Cei identificați drept „intelectuali” erau bătuți la grămadă, sub ochii celor din forțele de ordine. Mai mult, aceștia urcau în dube o parte din victime pentru a le duce la interogatorii cu prelungiri.

Șase oameni au fost uciși, iar alte câteva sute de persoane – protestatari sau simpli trecători – au fost rănite. Înainte ca minerii să plece spre Gara de Nord, pe-atunci proaspătul președinte Ion Iliescu le-a mulțumit acestora pentru atitudinea de „înaltă conștiință civică” de care dăduseră dovadă pe străzile Capitalei. Mulți dintre tinerii care trăiseră Revoluția ca pe-un nou început al României hotărau, chiar în acele clipe, că nu mai pot trăi aici.

După ani în care liniștea autorităților a fost întreruptă doar de câte-o mineriadă mai mică sau de câte-un protest sindical, iar țara a șchiopătat înspre NATO și UE, românii aveau să afle că mai sunt și alte cauze care pot să-i miște și totodată să le cauzeze leziuni.

În timp ce summit-ul NATO din aprilie 2008 aduna la București cei mai importanți lideri politici ai lumii, un grup de manifestanți europeni anti-globalizare au închiriat o hală din zona Timpuri Noi, pentru a organiza un marș și a ține workshop-uri. „Mascații” i-au evacuat cu forța pe cei 46 de protestatari, iar o parte dintre aceștia au fost bătuți.

„Ne așteptam să fim arestați, dar pe stradă, când ieșim cu bannerele, nu înăuntru, bătuți fără niciun motiv”, spune Gabi „Molotov”, unul dintre protestatarii de-atunci.

În anii următori, pe măsură ce cauze civice precum exploatarea de la Roșia Montană sau lupta anticorupție încep să scoată în stradă tot mai mulți români, mijloacele de intimidare folosite de autorități devin tot mai rafinate. Amenzile și presiunile asupra familiilor celor mai vizibili protestatari iau locul bătăilor.

După ce a participat la protestele împotriva guvernului din ianuarie 2012, Mihail Bumbeș a aflat că părinții săi sunt vizitați de polițiști care caută arme de foc prin casă și sunt chemați să dea declarații la Pitești. Li se sugera că dacă nu vin, fiul lor ar putea avea probleme. „Erau forme de intimidare”, spune Bumbeș.

Asemenea metode de lucru par să fi devenit obișnuite în ultima vreme: după protestele din februarie 2017, proprietarul unui apartament din București din care fuseseră proiectate mesaje antiguvernamentale a fost citat la Poliția locală, iar părinților care și-au adus copiii în Piața Victoriei din Capitală li s-a sugerat că vor fi sancționați. Amplificate de instituții de presă, citațiile și vorbele aruncate la momentul potrivit pot echivala cu niște pumni corect plasați.

DESPRE AUTORI

ABONARE NEWSLETTER 

RECOMANDĂRI