Anii 2000 au fost cu ochii pe Pirită. Presa locală, națională, internațională. Analize de specialitate, raportări științifice. Totul pentru a explica eșecul unei investiții și o catastrofă ecologică. Cei care spuneau că se pricep la a scoate aurul din gunoi au cheltuit mulți bani, au mutat munți din loc, au distrus în final apele de la Tisa până-n Dunăre. Au strâns șantierele și s-au mutat.

În unghi mort față de reflectoarele puse pe aur și cianuri se năștea o comunitate. Tăcută, improvizată, care săpa fără excavatoare, fără buget, fără parteneriat cu statul după fier, cupru, resturi de mâncare pentru copii: oamenii de pe Pirită.

Sunt la volan. Plouă. Încetinesc la a doua trecere cu cale ferată. Opresc, însă știu că nu-i ora la care trece trenul. Știu de la Soltănel: ”e un tren de București pe la șapte seara și unu de Satu Mare dimineața, în rest liber, doamna Claudia”.

Fac dreapta pe drumul distrus. Pentru că e o stradă, îi zice ”Iazului”. Văzută din satelit, e un fel de ”Z” răsturnat și stilizat, care începe perpendicular pe drumul european care intră în Baia Mare, dinspre Dej, trece de două ori calea ferată, lasă în stânga stația de epurare și un depozit iar în dreapta adăpostul de câini al Primăriei, se strică de tot pe vreo cinci sute de metri, apoi străpunge drept un câmp deschis unde se oprește fără nici o noimă. Am învățat cum să traversez jumătatea de kilometru, după ce primăvara trecută am rămas de două ori în noroi.

A doua oară m-a văzut P. Era cu calul la adăpat. Stătea aplecat peste țeava legată la conducta ce duce apa spre oraș. E o improvizație făcută de oameni, după ce singura cișmea la care au acces s-a distrus demult.

Striga și îmi făcea semn cu mâna să stau că vine în ajutor. Încercam să-mi amintesc câți ani are. Are doi copii, amândoi căsătoriți. De la fată, are doi nepoți. Amândoi au venit tot anul la grădiniță. I se schimbă vocea când vorbește despre ei. E mai tărăgănată și nu-și găsește locul la mâini.

A copilărit într-o comunitate de romi de pe lângă Târgul Lăpuș. Familie numeroasă. Femeile lucrau pe lângă C.A.P.-ul de lângă sat, iar bărbații la oi sau la ciurda de vaci. Lucrurile s-au stricat după revoluție. Era sărăcie mare. Aveau neamuri care trăiau pe lângă târgul de animale din Baia Mare. S-au gândit să-ncerce și ei.

Au urcat tot ce-aveau în căruțe și au venit într-un oraș mineresc, în care aerul are gust dulceag de plumb și culoare de ceață murdară. S-au așezat lângă alte căruțe în câmp deschis. Și-au improvizat corturi și încercau un trai nou și nesigur. Poliția știa de ei. Zona de căruțe de la târg era tolerată de autorități, care însă făceau razii noaptea, cu bocancii-n coastele celor adormiți și lanternele în ochii plini de încrâncenare ale nomazilor.

Era tânăr, plin de putere și-ar fi prins aripi de unul singur. Nu-i plăcea la târg. Se simțea prins în cușcă. Voia caii lui, poate o nevastă. ”Taică-meu mă-nfrâna: n-avem unde ne-ntoarce, stăm aici, ne-om descurca ca ceilalți. ”

Anii 2000 au fost cu ochii pe Pirită. Presa locală, națională, internațională; analize de specialitate, raportări științifice. Totul pentru a explica eșecul unei investiții și o catastofă ecologică. Cei care spuneau că se pricep la a scoate aurul din gunoi au cheltuit mulți bani, au mutat munți din loc, au distrus în final apele de la Tisa până-n Dunăre. Au strâns șantierele și s-au mutat.

În unghi mort, față de reflectoarele puse pe aur și cianuri, se năștea o comunitate. Tăcută, improvizată, care săpa fără excavatoare, fără buget, fără parteneriat cu statul după fier, cupru, resturi de mâncare pentru copii: oamenii de pe Pirită. În același timp pirita era dusă cu camioanele. Mai avea de dat aur. Lăsa în urmă numele unui teren viran, gălbui, străin de oraș și părăsit de autorități.

Orașul se schimba. Locul industriei și al mineritului era luat de mici afaceri de bloc: croitorii, mici fabrici de pâine sau paste. Blocurile de locuințe sociale erau reabilitate și căpătau destinații mai profitabile: locuințe de serviciu sau spații de închiriat pentru privați. Primarul vremii aduce un al doilea val de familii, care fuseseră evacuate din blocuri sociale, pe Pirită. Le dă niște scândură și-i lasă să se descurce.

”Ne-am omorât între noi. N-ajungea pentru nimic, era toamnă, ne ajungea iarna și noi eram cu copii în câmp.”

Au dat de groapa de gunoi și de șantierele de la marginea orașului. Săpau după fier, îl vindeau, cumpărau cai și creșteau porci cu ce găseau în ”lăzi” (containere). Iarna rezistau greu. Vindeau caii, că n-aveau cu ce să-i hrănească. De bani luau lemne și tăiau doi, trei porci. Ieșeau în primăvară, îmbătrâniți și înrăiți.

După 2000 orașul se schimbă din nou. Se emigrează mult. Se închid casele de copii. Se aduc legi europene despre protecție socială, liberă circulație, libertatea de opinie și se deschid supermarketuri. Oamenii care până nu demult trăiseră amestecați devin categorii de oameni, care au categorii de nevoi, categorii de interese și categorii de preocupări. Apar meserii, reguli și jocuri de societate noi.

Pirita cu oamenii ei rămâne la margine, cu propriul ritm de viață care nu se intersectează cu cel al orașului din care face parte. Oamenii se descurcă, fără să aibă nevoie de acte, s-au învățat fără curent și fără apă. Viața zilnică se reduce la a face rost de mâncare și a-ți întări coliba să nu te inunde ploaia, sau mai rău zăpada. Se nasc copii, de cele mai multe ori fără acte. Copiii cresc, fără școală. Școala e de dincolo, din cealaltă parte de oraș, unde nu poți intra cu căruța. Copiii devin adulți, își fac colibă, că loc e pe Pirita, și duc mai departe traiul părinților lor.

După 2010 orașul e atât de schimbat încât se uită spre Pirită ca și cum ar vedea-o pentru prima dată. Se hotărăște că e inadmisibil și periculos ce s-a întâmplat în ultimii 20 de ani pe câmpul decontaminat de cianuri. S-a hotărât, la nivel local, că excavatoarele trebuie să revină pe Pirită. De data asta, nu vor săpa după aur, ci vor demola locuințele improvizate ale celor ”care parazitează orașul”.

În 13 septembrie 2012, poliția și autoritățile locale efectuează operațiunea de demolare a tuturor locuințelor de pe Pirită. E dimineață, e toamnă, oamenii au ieșit afară cu copii și animale și privesc cum câteva excavatoare le demolează colibele. Unii își strâng lucrurile cât de repede pot, alții se uită fără să facă nimic, copiii plâng și aleargă în spatele excavatorului. Câinii latră, porcii stau în căruțe, caii sunt cu capul în pământ. O colibă ia foc. Vin pompierii. Când se termină operațiunea, câmpul e un morman imens de lemne, placaje, cartoane, care nu semănă deloc cu dealurile triunghiulare de steril, ci cu un sfârșit de lume.

După demolare, oamenii de pe Pirită n-au plecat nicăieri. N-aveau unde.

După demolare, autoritățile locale n-au revenit. Nu știau cum.

Oamenii și-au refăcut colibele și au mai trecut o iarnă și încă una. De fapt, vreo cinci.

În Pirita timpul se măsoară în ierni.

Așa i-am cunoscut eu, ieșiți dintr-o iarnă. Acu-s doi ani, aproape. Vreo 60 de colibe, așezate într-un fel de cerc haotic. Foarte joase, dacă intri simți nevoia sa te apleci, însă e o iluzie optică, poți sta în picioare liniștit înăuntru. Nu prea poți respira, însă. E mult fum. Ard orice apucă în sobe improvizate din butoaie de tablă răsturnate. E și tare umed și aproape întuneric.

Multe colibe sunt construcții ca de cărți de joc, paradoxal din uși și ferestre găsite pe groapa de gunoi, care funcționează fix pe dos: nu lasă să intre nimic înăuntru. În jurul colibelor sunt câini și gunoaie. Când plouă e noroi și atât. Unele familii împart același generator de curent, care merge cu benzină, pe care o cumpară de la OMV-ul de peste calea ferată.

La intrarea în comunitate e țeavă de apă care iese din pământ și e legată direct la conducta de apă potabilă care merge spre oraș. La început a fost o cișmea. S-a distrus în timp. În jurul apei se întâmplă tot: dimineața vin caii la adăpat, apoi oamenii merg cu căruțele, care încotro. Apoi vin femeile cu bidoane de cinci litri de plastic și cară apa acasă, pentru spălat, gătit sau băut. Seara se încheie cam la fel. În jurul apei.

Majoritatea adulților tineri s-au născut pe Pirită. N-au acte de Baia Mare și n-au fost la școală. La medic mergeau doar la urgență.

Trăiesc din munci ocazionale, cresc porci și merg la groapa de gunoi. La groapă mituiesc paznicul, care-i lasă să încarce ce apucă. N-au vreme să aleagă, așa că se grăbesc să ia ce le cade la mână. Lângă căruță trebuie să păzească cineva, așa că stau femeile, de obicei cu cel mai mic dintre copii în brațe. Când au reușit să încarce se întorc la pasul calului vlăguit. Acasă descarcă ce au în căruță și sortează fierul, cartoanele și sticla. Încarcă din nou și se duc la REMAT să vândă. Pe lângă colibă rămâne mult gunoi, care nu-i bun de vândut.

Mamele singure n-au cal și căruță. Ele cerșesc, de obicei, ca să supraviețuiască. Bătrânii sunt singuri și bolnavi. Una dintre femeile singure și fără copii e cu retard mintal, dar e ajutată și tolerată de ceilalți. O mamă nevăzătoare și una care se ascunde de fostul soț agresiv și-au făcut colibele mai spre râu, ferite de niște tufe sălbatice.

VA URMA

DESPRE AUTORI

ABONARE NEWSLETTER 

RECOMANDĂRI