ERAU ȘI EI TINERI

fotografii și interviu de Andrei Pungovschi

Dacă ai sta de vorbă cu părinții tăi tineri, ce ai schimba la cum te-au crescut?

Mihaela, 47 de ani, sociolog. București, aprilie 2018.

În primul rând, le-aș cere să schimbe felul în care se raportează la ei înșiși, felul în care se poartă cu ei. Lucrurile rele pe care le-am învățat, le-am învățat uitându-mă la ei. Nu atât prin ceea ce mi-au făcut mie, ci prin ceea ce-și făceau ei. Și le-aș spune, în primul rând, să nu se mai chinuiască atât să se potrivească într-o lume în care trăiesc, pentru că lumea aia va trece. Lumea aia se va schimba atât de mult, încât nu vor mai recunoaște nimic din ea. Degeaba se chinuiesc să se potrivească într-o gaură rotundă când ei sunt pătrați.

Le-aș spune să nu mai încerce să fie tot timpul perfecți. Asta i-aș spune maică-mii. I-aș spune că o casă nu e niciodată curată și că nu e nicio problemă dacă o casă nu este curată. Mai ales o casă în care nu vine nimeni, niciodată, pentru că ea n-are prieteni, că ea este ocupată tot timpul. Le-aș spune să nu se mai teamă și le-aș spune că există nume pentru ceea ce li se întâmplă. Le-aș spune cum se numesc bolile mentale cu care se luptă, le-aș spune că nu sunt singuri, le-aș spune că nu e nimic rușinos în asta, că nu este nicicum vina lor, că nu este alegerea lor. Le-aș spune că 83% dintre noi la un moment dat s-au confruntat cu probleme de sănătate mintală. Că e normal să fie așa, dar că, pe de altă parte, nu este nevoie să sufere. Relația dintre o persoană bipolară și o persoană depresivă, care nici acum nu-și recunoaște depresia, e grea. E grea, dar merită.

Le-aș mai spune să-și spună că se iubesc. Să nu aștepte până când unul dintre ei ajunge pe patul de moarte că să-și spună asta. Fiindcă atunci deja e prea târziu. Și să nu se teamă să-și trăiască propria viață, pentru ei înșiși. Să nu aștepte până când cancerul a metastazat ca să se trezească și să-și spună: ”De astăzi trăiesc pentru mine, de astăzi fac lucruri bune pentru mine.” A fost prea târziu. A fost chiar în dimineața în care a căzut și, după operație, a aflat că deja nu se mai putea face nimic.

Ar fi trebuit să facă asta toată viața lor, nu să trăiască pentru părinții lor, pentru șefii lor, pentru ce spune satul, pentru ce aud vecinii. Nu! Să trăiască pentru ei. Și, de asemenea, le-aș spune că eu n-o să le împlinesc niciodată visele, eu n-o să trăiesc niciodată în locul lor, eu n-o să le aduc niciodată împlinirea pe care ei nu și-au adus-o și că oricât ar încerca să mă forțeze să fiu într-un anumit fel, așa cum ar fi vrut să fie ei, eu nu voi face asta niciodată.

I-aș spune maică-mii că degeaba mă bate, că oricum eu mă disociez de momentul ăla și doar mă înfurii și doar mă încăpățânez să fac din nou și din nou ceea ce ea considera că e rău, iar eu consideram că e bun. Le-aș spune, de asemenea, că poți să ai prieteni, că există oameni care pot să-ți fie prieteni, că există oameni în care poți să ai încredere, că nu suntem singuri pe lume cum îmi tot spunea maică-mea. Le-aș spune să mă creadă când le spuneam că sunt bolnavă și sufăr. Să nu-mi răspundă că toți suntem triști.

Le-aș spune că zeci de ani eu n-am reușit să fiu apropiată cu un partener, pentru că nu văzusem niciodată cum arată o relație bună și credeam că nu există așa ceva. Că pentru mine familia înseamna doar furie și suferință și certuri și neînțelegeri și am zis: ”Nu vreau asta!”. Am crezut atâta timp că nu e bine să am un copil pentru că nu vreau să-i transmit suferința prin care am trecut eu și prin care au trecut ei. Dacă mă uit în genealogia noastră, depresia e permanent prezentă. Depresia sau alcoolismul. Sau amândouă. Și-mi dau seama că ei înșiși au trecut prin asta. Felul în care eu țipam la maică-mea să-mi arate că mă iubește e exact felul în care ea se chinuia să obțină asta de la tatăl ei. A fost o povară pe care ne-am tot dat-o de la unii la alții.

Și, ce e cel mai important, le-aș spune să nu facă un copil cu un scop anume. Să nu facă un copil, dacă nu vor acel copil pentru ceea ce este. Că n-o să rezolve nimic în relația dintre ei. Nu eu o să fiu soluția magică care să-i facă să fie împreună.

E incredibil. Doi oameni care s-au iubit realmente toată viața, care au fost doar unul pentru celălalt și care nu și-au arătat niciodată dragostea. Nu și-au arătat niciodată tandrețea. Cumva, maică-mea a sperat că voi schimba asta. N-am schimbat. Nici sora mea n-a schimbat asta. Asta doar ei puteau să o schimbe. Și de aici am crescut cu ideea că trebuie să-mi justific cumva existența. Trebuie să fac ceva ca să demonstrez că merit aerul pe care îl respir. Și nu e normal ca un om să trăiască cu ideea că nu merită să respire. Că nu merită pâinea pe care o mănâncă. Fiecare înghițitură devine o durere pentru că cumva n-are dreptul la ea. Și am tot încercat cumva să-mi justific existența, să fac ceva. Până în momentul în care m-am oprit din tot, din absolut tot. A trebuit să fac curățenie în propria mea viață, să renunț la viața profesională, să renunț la orice tentativă de a mă mărita, de a corespunde modelului, de a trăi pur și simplu pentru un an de zile, ca să accept că totuși, uite, chiar dacă aparent n-am niciun rost pe lume, trăiesc în continuare. Și e normal.

Toți avem dreptul la demnitate și respect. Pentru că suntem, pur și simplu, oameni. Nu avem nevoie de justificări, nu avem nevoie să punem pe masă: ”Uite, ăsta e romanul pe care l-am scris!”, ”Uite, ăsta e filmul pe care l-am făcut!”, ”Uite, ăsta este proiectul extraordinar pe care l-am dus până la capăt!”. Lucrurile astea se-ntâmplă sau nu. Și chiar dacă nu se-ntâmplă, ăsta nu e un motiv să simți că ești fără rost.

Din cauza ideii ăsteia, că nu-mi justific existența, ani de zile, mulți ani de zile, primul gând cu care mă trezeam dimineața era: ”Dar, de ce mă trezesc eu? De ce mă ridic din pat? De ce nu mă sinucid chiar acum?”. Treptat am văzut că oamenii se sperie groaznic când vorbesc de sinucidere, dar unii oameni trăiesc cu asta tot timpul, cu acest low grade suicidal. Cred că vine din asta, din senzația că nu ai niciun scop anume. E foarte greu să înțelegi că asta e normal. Niciunul dintre noi nu este un scop pentru ceva. Ajungem la Kant. Nu suntem un mijloc. Nu e permis să tratezi un om ca un mijloc pentru ceva. Este scop în sine. Simpla existență este scop în sine. Chiar dacă ești ultimul ratat de pe stradă care nu are nimic, ești om. Asta este suficient. Ce mai vine pe deasupra e bonus. Nu trebuie să termini ziua cu checklist-ul. ”Dar ce-am făcut eu astăzi? A meritat să trăiesc astăzi?” Nu, nu asta e întrebarea. Și, da, pentru că asta duce la o frustrare continuă. Care frustrare duce la violență, duce la certuri, duce la nemulțumiri, duce la depresie.

În 2016, am trăit în singurătate perfectă. Nu vorbeam decât cu vânzătoarea de la supermarket sau eventual cu prietenii când le ceream bani. Am trăit fără să fac nimic. Și acum știu că, într-un fel, ăla a fost anul cel mai bun din viața mea. Tot ceea ce mi se-ntâmplă acum, toate lucrurile incredibil de bune care mi se-ntâmplă, se-ntâmplă datorită acelui an când n-am mai alergat după nimic. Doar am fost. Am lăsat să se ducă furia, să se ducă frustrarea, să se ducă îndoiala de sine. Am ajuns la zero. Când ești la zero, după aceea poți să construiești. Nu pornești de la ideea că ai tot timpul o datorie neplătită. Și apoi ești liber să faci orice. Ești liber să devii tu însuți.

Cei mai buni oameni acum sunt oameni care dacă ar încerca să trăiască așa cum așteaptă lumea de la ei, ar muri. Efectiv, ar muri. Oameni care luptă cu depresii și cu disforii și cu lucruri incredibil de dure. Și cei mai puternici dintre ei și cei mai curajoși ajung să spună: ”Nu, să fiu eu! Nu ceea ce așteptați voi să fiu. O să fiu așa cum sunt, nu așa cum mă vedeți, până când o să mă vedeți așa cum sunt.” De la oamenii ăștia învăț, oamenii ăștia îmi dau curaj și putere. Eu mă lupt cu lucruri de fapt mult mai ușoare decât ei. Dacă ei pot și eu pot. De asta presupun că o să-mi fie din ce în ce mai ușor și o să fie din ce în ce mai bine. Pentru că am acum ocazia să văd că se poate și altfel decât în copilăria mea. Și pot să spun și altora că se poate și altfel și că poți să trăiești cu tine însuți în acceptare, indiferent cum ești. Pentru că meriți asta, toți o merităm.