Scoate din dulap o pereche de șosete vechi și începe să măsoare una de-a lungul păpușii.

– „Mami, ciorapii ăștia sunt buni?

– Nu sunt buni, mami”, vine răspunsul mamei.

În mânuțele ei, cu gropițe deasupra degetelor, foarfeca își croiește un drum bine stabilit prin material. „Mereu își face de lucru”, spune Alina, mama Sabinei. „Decupează, face chiloței, rochițe pentru păpuși.” „Și rup toate perechile de ciorapi”, o completează Sabina râzând.

Elena Pârlitu are 34 de ani și lucrează „la blocuri”, face curățenie la câteva scări de bloc din București. Tatăl Sabinei, Marian, este fierar-betonist și muncește de dimineața de la șase până după-amiaza la șase. Ca să nu o lase singură acasă după școală, mama Sabinei o mai ia cu ea la muncă. „Mami mătură foarte foarte mult”, spune Sabina. „Lângă muncă la mami, este un parc și acolo mă mai duc eu să mă joc. Și câteodată, când ia banii, mă mai duce în orășelul copiilor.”

Sabina taie o bucățică de șnițel și întinde furculița păpușii. E ora mesei și Sabina stă la aceeași măsuță, deasupra unei casolete cu șnițel de pui, cartofi prăjiți și salată de varză. Din cadrul ușii deschise de la intrarea în garsonieră, o fetiță micuță, cu părul prins în vârful capului și zulufi negri atârnându-i pe lângă urechi, o întreabă pe Sabina dacă vrea să se joace. Este Nico, vecina de peste hol. Sabina nu pare să aibă chef de vorbă. „Se uită la mine cum mănânc și i se face poftă”, îmi explică ea de unde vine reținerea. „Are mâncare acasă, dar nu de-asta și nu vreau să îi fac poftă”, continuă în șoaptă. Peste câteva momente, Nico stă așezată la aceeași masă și Sabina îi dă bucățele din șnițel. Întoarsă din curte, unde a dus rufele la spălat, mama Sabinei ia din frigider o altă caserolă și i-o oferă lui Nico. Stau amândouă la masă și infig furculițele în cartofii aurii.

Din august, Sabina a intrat în programul de educație United Way, desfășurat în centrul comunitar deschis de aceștia, împreună cu Fundația Providența, în Școala nr. 2 din Jilava. Una dintre componentele proiectului este asigurarea unei mese pe zi copiilor din program. Porțiile rămase de la copiii absenți, ajung, prin rotație, la unul dintre copii acasă. Azi era rândul Sabinei.

Filosofia din spatele centrelor comunitare United Way este că educația este singura șansă prin care se poate schimba o comunitate. „Dar nu lucrând doar cu o categorie de beneficiari, cum sunt copiii”, spune Mihai Ciopașiu, director al Fundației Providența și coordonatorul centrului comunitar din Jilava. În această idee, proiectul include o academie a părinților, unde, printre altele, se țin cursuri de formare pentru aceștia legat de educația copiilor, precum și componenta de training a profesorilor. „Este o abordare integrată”, adaugă Ciopașiu. Tot din aceste considerente, Ciopașiu crede că cel mai bun loc pentru un astfel de centru comunitar este școala. „Părinții sunt deja acolo, ai cadre didactice acolo.” Peste toate, mai e și factorul încredere.

La umbra unui foișor din curtea școlii, câțiva copii stau adunați în jurul unei planșe de carton cu numere pe care se plimbă o albinuță mecanică. Pe spatele jucăriei, printre dungile galben cu negru, sunt patru butoane cu săgeți și unul verde cu „Go”. Sabina ține în mână un bilețel cu un număr. Cu degetele învelite în mănuși albe de cauciuc, apasă pe săgeți pentru a deplasa albinuța. De două ori pe sus, o dată pe stânga, o dată pe dreapta, ca să ajungă la numărul de pe planșă ce corespunde cu numărul de pe bilețel. După câteva încercări, reușește.

„Ce învață copilul de fapt?”, spune Ciopașiu. „Învață adunare și scădere, sau tabla înmulțirii prin joacă, dar mai învață că poate să programeze o mașinărie.” La centru, accentul se pune pe activități nonformale. Teme se fac mai puțin. „E de mare folos și să faci teme, dar vrem să oferim copiilor o altă perspectivă, să înveți copilul, să-i deschizi ochii”, adaugă el.

După ce toți copiii din grup au exersat cel puțin o dată cu albinuța, revin în clasă și un alt grup le ia locul. Înainte de pandemie, cei 50 de copii din program erau împărțiți în două grupe de 25 și veneau de două-trei ori pe săptămână la activități. Acum, grupele au fost reduse la 12, pentru a respecta distanțarea, iar copiii ajung o dată sau de două ori la centru.

Pe o tablă brăzdată de urmele cretei recent șterse cu buretele, Sabina scrie: „2×1=2, 2×2=4, 2×3=”. Lângă ea, un băiat mai mare o ajută cu calculele. La șase se împotmolește un pic și încep amândoi să numere pe degete. Elevul mai mare face parte din programul de mentorat al proiectului, și îi ajută pe cei mai mici la învățat. După cifra doi, Sabina trece la tabla înmulțirii cu trei. În spatele ei, în bănci, ceilalți copii modelează un ciorchine de strugure din plastelină sau colorează.

În curte, mama Sabinei o așteaptă să meargă acasă. Imobilul în care stau de șase ani cu chirie, deținut de primărie, nu e departe de școală, tot în zona mărginașă a Jilavei. În Jilava sunt două școli. Școala nr. 1 este situată pe drumul național. Acolo merg copiii cu o situație financiară mai bună, după spusele lui Mihai Ciopașiu. Școala nr. 2, unde învață Sabina și unde este centrul comunitar, este situată în „Țigănie”. „Și e băgată mai în lateral, pe drum, prin hârtoape, deci chiar de la școală dacă mergi și faci stânga, intri în câmp. Cine e în școala asta cumva acceptă că e din partea săracă a localității”, spune Ciopașiu.

Peste câteva zile însă, Sabina și părinții ei vor trebui să se mute. La fel ca toate celelalte familii din imobil. Primăria are în plan un proiect nou cu spațiul acela și îi evacuează. Familia Sabinei e printre cele mai norocoase, au apucat să își costruiască, singuri, o casă. În zona „la Capace”, un loc cu foarte multe case. Are două dormitoare, un hol și o baie, dar nu e gata. „Chiar dacă nu avem terminat, trebuie să ne mutăm așa”, spune Alina.

Sabina și Nico nu vor mai fi vecine. Singură la părinți, Sabina avea grijă de cea mică precum de o soră. „Tot timpul are grijă de ea, să nu iasă la poartă, să nu…”, spune mama. Sabina însă o contrazice în ce privește dorința ei de a avea o soră. „Ntz”, plesnește ea din buze „că dacă ar fi făcut mami o surioară sau un frățior, m-ar pune pe mine să am grijă și să nu mai…” Am timp să mă joc urma probabil, dar mama o întrerupe.

Că vrea să recunoască sau nu, grija pentru alte ființe este ceva ce ține de felul ei de a fi. Când crește mare vrea să se facă medic veterinar. „Doctor de animale, de cocoși, de câini. Să le scot bebelușii la animăluțe, să am grijă de ele, să le mângâi, că am și eu două pisici și mă joc mereu cu ele”, spune Sabina.

Stând la aceeași masă, Sabina îl ia în brațe pe Andrei, începe să se joace cu el și să îi vorbească. E unul din cei doi motani. Are o blană gri, pufoasă și ochii galbeni. Pe celălalt îl cheamă Cristi și e alb. Și pisicilor le-a făcut costumașe. Mânuțele ei cu gropițe dispar și reapar din blana lungă, în mișcările repetitive ale mângâierii.

„Și cam atât știu din viața mea.”