„A, ce interesant!”, „Ce sexy!” „Pot să o ating?”, „Oare a fost la Colectiv? Pare o arsură.”, „Aoleu, Doamne!”, „Mâna asta e varză, nu mai poți să faci nimic cu ea!”, „Eu credeam că te-a atacat un urs”, „Să nu ieși în maieu, că îți vede lumea asta”.

„La început, eu nu puteam să mă uit la mână, și când mă uitam, ziceam că nu e a mea.” Când Alex Bălă, un muzician de 35 de ani, a început să iasă pe stradă în tricou, fără să-și mai ascundă cicatricele, a devenit vizibil chiar și pentru necunoscuți. Unele persoane erau fascinate. Dar mai erau și priviri în care citea un „bine că nu mi s-a întâmplat mie.”

Totul a început când s-a urcat în mașina unei șoferițe care i-a spus că e puțin vitezomană. „Eu sunt anxios”, i-a răspuns Alex, care pe atunci, în vara lui 2014, tocmai își lansase un album și se pregătea să-și umple vara cu concerte.

Erau trei pasageri, tineri care se întorceau acasă de la un festival de film de lângă Sibiu. El s-a așezat în spate, cu mâna dreaptă sprijinită pe marginea mașinii decapotabile, care avea plafonul coborât. Într-o decapotabilă, e locul în care exteriorul și interiorul devin unul și același lucru.

„Țin minte cum era senzația aia, de mers prima dată cu o mașină decapotabilă. Mamă, merg cu mașina decapotabilă, se simte soarele, vântul… Apoi m-am gândit ce unsafe e!”

În câteva momente, fata de la volan a pierdut controlul. „Nu a fost ca în filme; ne-am rostogolit doar o dată”. Mâna lui dreaptă, care abia se jucase cu aerul aruncat cu viteză printre degete, a fost prinsă în violența accidentului. Când zguduirea s-a terminat, ceilalți pasageri erau bine, dar el își ținea mâna în brațe pentru că „simțeam că o să cadă. Era halucinant. M-am întins pe spate lângă carosabil”. Sângera.

Locul accidentului: kilometrul 7. Într-un câmp destul de frumos, lângă doi copaci. Așa a așteptat salvarea care a venit în câteva minute. Cu panică și adrenalină în voce l-a întrebat pe paramedic ce crede: își va pierde mâna? îi va fi amputată? 

Restul amintirilor sunt încețoșate. S-a trezit pacient, cu mâna ruptă, într-un univers al imobilizării parțiale. Au urmat două luni de spitalizare, în care a încercat să-și înfrâneze temerile prin scenarii pozitive. O să se recupereze. O să-și recapete dexteritatea. O să facă muzică. E norocos. Are o întreagă rețea de suport: medici, prieteni și familie.

Dar uneori frica se strecura fin, ca lichidul în perfuzie. Se uita la mâna lui și se întreba dacă va mai putea să bată cu ea tobele sau să iasă muzică atunci când atinge niște clape. „Nu puteam face nimic cu ea. Era inertă și bleagă. Bicepsul ieșise pe afară, ce a mai rămas trebuia cusut.”

Pentru el, experiența din spital a fost una brutală, care l-a confruntat cu realitatea durerii propriului corp, dar și a pacienților cu care a împărțit salonul. „Automat se creează în capul tău o ierarhie despre cât de norocos ești, prin comparație.” În spital a legat multe conexiuni, transferate de la un pat la altul prin povești „tragice, funny și absurde”. El era printre cei privilegiați, putea să se ducă pe picioarele lui la baie, spre deosebire de cei care avea fracturate oase la picioare. Cu toții erau marcați. La propriu. 

În timp ce cicatricea își schimba culoarea și textura, Alex învăța lecția fragilității și a acceptării. „Am trecut prin ceva, înțelegeam ceva. În general, raportarea oamenilor la corpurile din jur și la propriul corp e încărcată de judecată. E o zonă greu de negociat.”

Negocierea lui s-a dat cu mobilitatea. La început nu putea să îndrepte mâna din cot. Apoi nu putea să prindă sau să ridice obiecte. Recuperarea dexterității a fost cea mai grea parte din proces. Lentoarea a fost apăsătoare, fiind nevoie de zile întregi, chiar săptămâni, ca să înceapă să simtă din nou. „Nu simțeam mare rahat de la o zi la alta, dar de la o săptămână la alta mai simțeam.”

Timp de șase-șapte luni și-a folosit doar mâna stângă. Și acum o folosește mai des. 

Reconstrucția unei relații OK cu mâna lui dreaptă a durat. „Eu o judecam la început. Mă uitam la pozele dinainte – uite ce bine arătam!” Acum părea că are o „parte alien, catapultată de altundeva”. Să facă pace cu toate părțile din el n-a fost un proces liniar. Nici față de el însuși, nici când își împărțea corpul cu un alt corp. „Nu e horror?”, întreba uneori în intimitate. Nu era.

La un an după accident, a avut primul concert. Scena, el din nou într-o relație cu instrumentele, a fost altarul recuperării. „Nu e 100%, dar e good enough. Pot să cânt.”

Dacă ar fi vorba de altcineva, se gândește, nu s-ar scârbi de cicatrice, de ce ale lui îi fac rău? „Nu trebuie să le ador, ci să le accept.” Au început să apară și momente duioase, când își mângâie mâna. Și cele în care uită de semnele de pe ea până când îi amintesc oglinzile prin fața cărora trece.

„Reacția mai dark o am cu accidentul și cu viteza.” Cu golul din stomac simțit în momentul în care n-a mai avut niciun control. E o senzație pe care o retrăiește de fiecare dată când e într-un avion, la decolare și la aterizare. De fiecare dată când merge cu mașina. Iarna, când se gândește să nu alunece și să cadă pe mână. Când se gândește la bătrânețe și cum îi vor fi oasele atunci. Dar toate golurile din stomac au devenit refrenul existenței/vieții lui.

Articol apărut în revista DoR#44

“Fragmente” îmbină fotografia, colajul și interviul pentru a documenta poveștile personale ale unor oameni care au trecut prin experiențe traumatice.

În proiect, persoanele intervievate și fotografiate realizează un colaj în care își schițează vizual identitatea reconstruită după traumă.

concept și realizare de Andrada Lăutaru / Bogdan Dincă

RECOMANDĂRI

ABONARE NEWSLETTER