“Când l-am văzut prima dată avea trei țigări: una-ntr-o ureche, una-ntr-o ureche și una în gură, tot zdrențuit, bărbos, ploua, zicea că-l dor măselele și eu aveam Ketonal”, îmi povestește Maria, râzând, despre prima întâlnire cu Cătălin în timp ce ne îndreptăm spre Bistrița, în mașina familiei. Ne întoarcem dintr-o vizită de câteva ore la casa părintească a Mariei din comuna Șanț din Bistrița Năsăud unde Cătălin a vrut să-mi arate cum au trăit în cei câțiva ani când au locuit acolo. Cătălin, acum în vârstă de 32 de ani, e la volan, iar Maria (29 de ani) pe bancheta din spate împreună cu Daria și David, cei doi copii ai lor în vârstă de 3, respectiv 5 ani.

Când s-au întâlnit, Maria avea 18 ani și lucra ca infirmieră la un cămin de bătrâni din Solonți, județul Bacău, localitatea natală a lui Cătălin, iar acesta venise la cămin să taie lemne. La 14 ani și jumătate, la trei zile după ce făcuse o puncție lombară pentru diagnosticarea unei meningite, Cătălin a căzut și nu a mai putut să umble. Diagnosticul a fost compresie medulară și parapareză spastică.

După șase luni a acceptat ideea că va trebui să folosească un scaun rulant, dar în primii doi ani a stat doar în casă pentru că îi era rușine să fie văzut de oamenii din sat și a refuzat propunerea directorului școlii de a termina gimnaziul, astfel că a rămas cu șapte clase. A avut și gânduri sinucigașe în perioada aceea. Îl îngrijeau mama și frații lui.

La șaptesprezece ani și jumătate a murit unul dintre frați în urma unui atac de cord, iar după aproximativ o lună a murit și mama. Dispariția mamei a fost ¨startul necesar˝ pentru schimbarea modului de viață. I s-a părut aiurea ca sora mai mică să-l ducă la baie. A început prin a învăța cum să se mute din pat în scaunul rulant. A trebuit să o facă singur. A căzut de câteva ori între pat și scaun și tot singur a trebuit să se ridice.

Apoi a învățat să folosească scaunul. La început mergea cu spatele pentru că-i era frică ˝să nu cadă în cap˝. Încet a început să facă diferite munci în curte ca să treacă timpul și a reluat legătura cu prietenii pe care-i respinsese. Unul dintre ei era administrator la căminul de bătrâni și i-a propus să-l ajute la tăiatul lemnelor și la ce mai era de făcut acolo. Cătălin a acceptat oferta dar nu a vrut să primească bani, doar țigări.

La cămin l-au întîlnit cei de la Motivation care l-au invitat în tabăra de la Văratec și i-au dăruit un scaun potrivit cu nevoile lui. Acolo a aflat că vechiul lui scaun era total nepotrivit – în urma utilizării lui făcuse scolioză. În tabără a învățat despre incontinență și infecții urinare, despre tranzitul intestinal la o persoană care nu are mobilitate și despre escare. Colaborarea cu Moti (așa-i spune Cătălin Fundației Motivation) a continuat cu tabăra de la București, apoi a început să participe la maratoane: în scaun la Cluj, cu handbike la București anul trecut și din nou în scaun la Cluj anul acesta. A fost și la Bikeathon în Făgăraș și peste tot a susținut proiectele Motivation. Acum se pregătește să meargă la maratonul de la Chișinău, iar Maria îl va însoți.

La trei luni după ce s-au cunoscut, Maria s-a mutat la Cătălin. Au renunțat la fumat pentru că era prea costisitor iar ei doreau să modernizeze casa și au început să adune bani pentru asta. Planurile lor s-au lovit de împotrivirea tatălui și a fratelui lui Cătălin, așa că au decis să plece și să locuiască împreună cu mama și cei cinci frați ai Mariei în comuna Șanț din Bistrița-Năsăud.

Când au auzit că vrea să se mărite cu Cătălin, rudele Mariei n-au fost deloc încântate: ˝La ce ți-e bun ție un handicapat? N-ai ce șterge la fund?˝. La o lună de la sosire, Cătălin lucra în sat, la spart lemne. În același timp făcea și diverse treburi în gospodărie. Aveau 6 porci, două vaci, un vițel, găini și un solar. La un moment dat s-a apucat de reparat încălțăminte. A făcut școala de șoferi pe o mașină primită de la niște elvețieni, cu un prieten instructor care nu i-a luat bani pentru orele de condus.

Mama Mariei l-a acceptat și a ajuns să țină la el ca la propriul copil. În 2012 s-au căsătorit. Și-au luat o mașină mai spațioasă în care încap scaunele și handbike-ul. În acest timp Cătălin se antrena pentru competiții, uneori câte două ore dimineața și două seara pe șosea. La un moment dat a căzut și a trebuit să facă 5 km cu mâna ruptă. Când a ajuns acasă a început să plângă: îi era ciudă că acum va trebui să-l ajute cineva să meargă la baie și să se pună în pat.

Tânăra familie a început să simtă nevoia de a avea un loc al lor, în care să facă lucrurile așa cum vor și să-și gestioneze singuri veniturile. Cu ajutorul unei prietene au găsit un apartament cu o chirie rezonabilă în Bistrița și anul trecut s-au mutat. Apartamentul e la etajul 1, iar Cătălin nu poate să urce singur scările, așa că Maria trebuie să-l ajute. A adus din Germania un lift folosit, care se montează pe balustradă. A reușit să-l folosească la o singură urcare pentru că bateria s-a descărcat. Cătălin crede că liftul i-ar asigura un grad de independență de 95% și i-ar permite Mariei să meargă la lucru.

Pensia de invaliditate a lui Cătălin și alocațiile copiilor, adică aproximativ 2000 de lei sunt prea puțin pentru nevoile și planurile familiei. Maria a lucrat o jumătate de an de la 9 seara la 12-1 noaptea ca femeie de serviciu la un cabinet stomatologic însă a renunțat din cauza disputelor cu asistenta medicală. Dacă în sat avea o grămadă de lucruri de făcut, ajuns în oraș, Cătălin s-a trezit cu mult timp liber. Ar fi vrut să facă un curs de calificare, dar nu a găsit pe nimeni care să facă așa ceva pentru persoanele cu handicap în Bistrița. L-a primit patronul unui depozit de electrocasnice unde merge în fiecare zi lucrătoare de la 8 la 16.30. Cătălin crede că ˝e ok pentru psihicul meu să mă duc, să am o rutină zilnică˝.

Visul Mariei și al lui Cătălin e să-și ia o casă cu ceva teren în apropierea orașului. Au și găsit una, într-un sat, la vreo 10 km de Bistrița. E în drumul nostru și mi-o arată în timp ce trecem cu mașina pe lângă ea. Deocamdată nu și-o pot permite, dar Cătălin e gata să muncească orice s-o găsi pentru a aduna bani suficienți pentru că ar vrea să le ofere copiilor – care între timp au adormit în brațele mamei lor – ceea ce el nu a avut: un loc pe care să-l numească cu drag acasă.

Documentarea materialului a fost posibilă în cadrul proiectului „Abilitățile contează – sănătate și viață activă în scaun rulant”, derulat de Fundația Motivation România cu sprijinul financiar al Fundației Vodafone România. În cadrul proiectului, sunt furnizate scaune rulante potrivite și instruire pentru o viață activă și independentă a utilizatorilor, în timpul unor sesiuni care au loc atât în comunitate, cât și în centre de recuperare din București și din țară.

ABONARE NEWSLETTER