În Pirită locuiesc vreo 55 de familii. Doar patru dintre ele au acte în regulă la domiciliul unde locuiesc în fapt, adică au contract de proprietate pe terenul și casa de pe strada Iazului, din Baia Mare. Cele patru case cu adresă și proprietar se văd ușor de departe: sunt sărăcăcioase, însă construite pe fundație din cărămidă țigănească și voiog, au acoperiș și coș de fum, ușă și trepte la intrare și ferestre la locul lor.

Una dintre ele e roz, vopsită recent iar stăpâna, o bătrână singură și bolnavă, e mereu supărată pe ”viniturile” din jurul ei. ”Viniturile” sunt ceilalți. Vreo cincizeci de familii, care nu au proprietate pe teren și nici case. Stau ilegal, în colibe improvizate pe terenul abandonat de proprietari la marginea orașului, din cauza deșeurilor miniere toxice, depozitate aici în anii nouăzeci.

Colibele sunt construcții șubrede, așezate direct pe pământ, cele mai multe cu o singură încăpere strâmtă, joasă și întunecată. Câțiva stâlpi fixați la mică adâncime în pământ, iar de jur împrejur bucăți de scândură, uși vechi așezate de-a lungul, placaje, cartoane, părți de folie înscripționată, care cândva au fost bannerele supermarketurilor dimprejur. O fereastră sau două (cu sticla incompletă, fixate pe așa-zișii pereți, în poziții ciudate și fără să poată fi deschise, murdare și acoperite parțial de pagini din revistele cu marfă la promoție) filtreză lumina într-un fel aproape magic. Astfel, dacă ești la exterior nu vezi mai nimic înăuntru, dar dacă ești înăuntru, te poate atinge pe umăr o rază prăfuită și lungă, ca într-o turlă de biserică.

Ușa scârțâie întotdeauna și în loc de clanță are două găuri prin care atârnă un lanț. Ușile colibelor se închid cu lanț cu lacăt la capăt, deși ar fi suficient să muți o bucată de scândură sau să ridici din prelata de pânză și ai putea intra prin lateral fără efort. Lanțul cu lacătul încuiat, sub care stă în tensiune o coadă de lopată sau o mătură, e maximum de siguranță pe care-l ai când trăiești în câmp deschis, într-un adăpost ridicat din ce-ai găsit pe ”rampa mică”. Rampa mică e una dintre gropile de gunoi ale orașului unde familiile din Pirita își câștigă existența.

Familia pornește dimineața în căruța trasă de cal. Acolo mituiesc paznicul cu un flacon de bere ieftină. Bărbatul se grăbește să încarce cât mai mult și ce apucă. Femeia stă în căruță la oarecare distanță, de obicei cu cel mai mic dintre prunci în brațe. Ea stă de pază, de fapt. În timpul scurt în care i se permite să încarce, bărbatul nu poate risca să fie furat din propria căruță, așa că își aduce nevasta cu el. De multe ori bărbații se înjură și se bat între ei pe rampă, pentru că fierul e din ce în ce mai puțin, iar lemnul nu ajunge decât la cei mai duri dintre ei. Cot la cot cu ei sunt și multe din mamele singure, care împrumută cum pot, contra cost, o căruță cu cal de la cineva care se poate lipsi de ea din când în când.

Fără fier sau lemn nu trăiești pe Pirita. Fierul poate fi vândut, iar lemnul pus pe foc sau întări coliba pentru iarnă. Dacă are noroc să încarce căruța, familia se întorce acasă cu un cal obosit și nemâncat, pe drumul plin de gropi, unde cedează de câteva ori pe săptămână cauciucurile, oricum peticite deja. Lângă casă descarcă, ca să poată sorta ce-au adus. Din sortat se aleg cu ceva de vândut, ceva de mancat, ceva de pus la colibă, ceva bun de nimic. Resturile care nu aduc nici un folos, rămân pe câmp uitate, pentru că nimeni nu are putere să-și mai bată capul cu asta, însă în câteva zile, se adună mormane întregi.

Drumul spre Remat, unde de obicei se poate vinde fier vechi, ocupă restul zilei și al gândurilor. Femeia rămâne acasă în jurul unei sobe făcută dintr-un butoi răsturnat, unde, de obicei din resturi, fierbe ceva la copii. Copiii mănâncă primii, stând pe jos sau pe pat. Dacă există masă, pe ea stau lucrurile mai de preț: haine, oale, acte, poze vechi, lumânări.

Spre seară căruța se întoarce acasă, plină cu iarbă pentru cal și eventual pâine găsită la ”lăzi” (tomberoanele din oraș) pentru porci. Calul are de obicei un fel de grajd lângă colibă, cât să nu-l bată ploaia și să poată fi legat. Printre tufele mai mari, pentru a fi feriți de hoți, unele familii cresc porci, pe care-i țin în niște țarcuri mai trainice ca multe dintre colibe. Acolo unde au ce mânca copiii, caii și porcii se adună mulți câinii, dar și mulți șobolani. În încrâncenarea de a supraviețui și a face față conviețuirii, câinii se bat des între ei, șobolanii atacă, caii se apără alergând sau lovind cu copita.

Scenele de agresivitate trec de la animale la oameni și invers și se intensifică mai ales seara, când fiecare ar trebui să-și găsească un loc de odihnă. Copiii nu reacționează la hârjoneala câinilor sau la goana cailor pentru că face parte din normalitatea în care s-au născut, însă se tem de șobolani și au învățat să se apere de ei, chiar să-i omoare.

Seara copiii sunt trimiși după apă cu bidoane de 5 litri. Apa vine dintr-o țeavă montată direct la conducta principală care pornește de la Stația de epurare (aflată în imediata vecinătate a comunității) și alimentează o parte a orașului. Cândva a fost o cișmea, așa își amintesc unii dintre cei bătrâni, însa s-a distrus cu timpul.

Oamenii au improvizat o țeavă cu un furtun și se chinuie cu un debit care oscilează de la foarte redus la mediu. Dimineața și seara în jurul ”robinetului” – cum zic ei – se adună caii. Stăpânii lor își așteaptă rândul, umplu niște găleți și îi adapă. În urma lor rămâne un cerc imens de noroi apos plin de urmele copitelor. Furtunul, prin care curge non-stop apa, e abandonat pe jos. După cai vin femeile și copiii cu bidoanele pentru apă de băut, de spălat și de gătit. Se stă la taclale în jurul apei, însă deseori se aprind certuri. Tot timpul cineva simte că e lăsat pe dinafară sau păgubit.

Copiii se joacă la robinet. Sar în noroi, se împing, se udă. Cel mai des se lasă cu ciondăneli și hârjoneli, însă se mai și râde. Mai ales dacă e cald. Dacă e frig, apa te înjunghie până la creier, atât e de rece. De asta, copiii încearcă să prindă cu mâneca de la bluză gura bidonului de plastic, însă se udă cu totul. În afară de cizmele de cauciuc, nici o altă încălțăminte nu trece proba adusului de apa. Dar nimeni nu se plânge. Așa a fost dintotdeauna.

Întunericul decide sfârșitul zilei pentru că pe Pirită noaptea înseamnă beznă. Unele familii au generator pe benzină și pot aprinde un bec. Altele au casetofon și cât țin bateriile pornesc muzica. Însă benzina e puțină (a fost adusă de vreun copil mai mare într-o canistră mică, de la OMV-ul de peste calea ferată), bateriile slabe și curând e liniște și întuneric.

Luminile orașului și farurile mașinilor care trec pe drumul de intrare dinspre Dej, par un decor proiectat pe un ecran uriaș. Pirita adoarme sub 55 de acoperișuri fără acoperire. Colibele din Pirita nu au acoperire în fața ploii, a ninsorii, a hoților, a violenței, a bolilor, a singurătății, a fricii, dar mai ales în fața autorităților.

Autoritățile, față-n față cu Pirita, au spus multă vreme două lucruri: în primul rând – Pirita e o zonă de tranzit pentru romii nomazi în căutare de furtișaguri și fier și în al doilea rând – oamenii Piritei n-au acte de Baia Mare, ci de alte județe, nu stau pe teren public, deci singura soluție e să plece de unde au venit, pentru că produc multe necazuri orașului: cerșetori, cai și căruțe printre mașini, hoți de fier vechi, violență și gunoi. Ani buni, primăria cerea poliției locale să facă razii. Datele culese pe parcursul raziilor sau efectele acestora nu se cunosc. Povestesc oamenii cum a decis ”sectoristul” la un moment dat să scrie un număr pe fiecare colibă cu vopsea colorată puternic și cu cifre mari, astfel încât să existe o evidență a celor care rămân ani de zile și a celor care doar tranzitează. Oamenii au păstrat cu sfințenie până în ziua de azi, placa cu numărul dat de poliție. Cei mai mulți au înțeles că li s-a dat număr de casă și au trăit cu speranța să-și poată face buletin de Baia Mare. Dialogul surzilor a continuat și totul a culminat cu demolarea din 2010. Presa locală scria:

Aşa cum a fost anunţat, la primele ore ale dimineţii de marţi, 11 septembrie, au fost demolate colibele construite ilegal în zona Pirită din Baia Mare. A fost scandal ca la uşa cortului. Unul dintre romi a ameninţat că îşi dă foc, însă până la urmă şi-a incendiat coliba în care a stat ani buni. Altul a ameninţat că se aruncă în aer, ţinând în mână o butelie şi o brichetă.

Nimic însă nu i-a impresionat pe cei care aveau o misiune de îndeplinit: punerea la pământ a tuturor locuinţelor improvizate în care locuiau romii. Este vorba de 110 suflete, mare parte dintre ţigani fiind veniţi din alte judeţe.

Ţiganii s-au închis în casele de carton.

Poliţiştii locali au supravegheat îndeaproape demolarea cocioabelor din zona Pirită. La apariţia utilajelor de demolare, romii au început să urle, să ţipe, să ameninţe, să înjure, doar-doar o să înduplece autorităţile să îi mai lase să locuiască în cocioabele pe care le-au ridicat în zona amintită. Dar nu a fost să fie aşa.

Unul dintre ţigani a aruncat cu substanţe inflamabile, iar coliba lui a ars ca o torţă. Pompierii sosiţi la faţa locului nu au mai avut ce salva, construcţia a ars cu tot ce era înăuntru. Văzând cele întâmplate, ţiganii au decis să se închidă în casele de carton, în speranţa că astfel vor opri utilajele să le dărâme locuinţele improvizate.

„Am muncit 15 ani ca să avem o casă în care să locuim. Sunt oameni şi cu 12 clase şi nu ne ajută nimeni. Am  fost pe rampă şi aşa am trăit. Unde îs drepturile noastre? Ne-a promis primaru’ case, acuma unde mergem cu copiii? Vine iarna, nu îi interesează pe nimeni ce facem cu ei. Câinii au unde dormi, da’ noi suntem amu sub ceru’ liber”, strigau ţiganii.

Sursa: Informația Zilei.

Au urmat demolări în 2013 și 2015. Buldozerele însoțite de Poliție și Autoritățile locale au plecat de fiecare dată lăsând în urmă mai mult haos, neputință și sărăcie decât au găsit. Oamenii n-au plecat nicăieri. N-aveau unde. Au luat-o de la început: din mormanul de dărâmături, au ales ce-au putut și au ridicat la loc o colibă pentru familie și una pentru cal. Erau învățați să-și refacă pereții și acoperișul, pentru că după fiecare ploaie, vânt sau ninsoare, trebuie s-o ia de la capăt. Copiii au pus umărul lângă părinții lor să ridice repede și ieftin un adăpost. Și dacă era să fie alungați, nu era mare lucru de pierdut și oricum nu se puteau lega de un pământ care nu era a lor.

Părinții lor veniseră la începutul anilor ’90, când era mai ușor să găsescă un rost pe lângă șantierele unui oraș minier decât în satele izolate unde se născuseră. Pe Pirită erau cotețele cu porci ale celor din blocuri, era șantierul care încerca să scoată aurul din deșeurile miniere. Familiile de romi s-au așezat pe lângă cei cu acte și au conviețuit din greu, în vremuri în care sistemul de asistență socială nu se născuse încă în România. Treptat, cotețele cu porci au dispărut, apartamentele s-au scumpit, s-au modernizat și au fost cotate în euro, iar șantierul s-a mutat într-o economie europeană.

Al doilea val de familii a fost adus la începutul anilor 2000 de primarul vremii, care voia o soluție rapidă pentru cazurile sociale care nu-și permiteau să plătească facturi la bloc. Oamenii au supraviețuit construind din nimic niște colibe și sperând că vor fi ajutați. Actele lor erau din județele de proveniență și n-au avut nici o șansă să le schimbe pe actualul domiciliu, pentru că traiul în colibă la marginea unui oraș, nu reprezintă un domiciliu din punct de vedere administrativ.

Copiii care se nășteau primeau un certificat de Baia Mare însă la vârsta de buletin, nu puteau arăta un contract de proprietate. Așa că ori nu au deloc buletin, ori au unul ”fără spațiu” sau ”provizoriu” care e valabil un an. Cu un astfel de buletin, nici un angajator nu semnează un contract de muncă, nici o școală nu consideră că te are în evidență și nici un medic nu acceptă să te înscrie în grija lui.

După experiența demolărilor, oamenii și-au pierdut speranța că viața poate fi mai bună. Mulți nu mai au curaj să-și refacă casele din materiale mai bune, de frică că vor pierde tot din nou. Starea de provizorat și incertitudine a lăsat urme adânci. Acum pe Pirită trăiește a treia generație fără acte în regulă, fără resurse și fără viitor.

De doi ani încoace, administrația locală are o abordare nouă: dezvoltarea comunitară. Există o echipă care cunoaște situația fiecărei familii, care încearcă să găsească soluții personalizate pentru fiecare caz în parte. Reușitele acestei noi abordări se văd în zona de educație și sănătate. Însă problema fără ieșire rămâne cea a locuirii. Locuințele sociale existente în Baia Mare nu acoperă nici 2% din nevoia reală a orașului. Există o listă de așteptare cu peste 400 de cereri, depuse cu ani în urmă.

De doi ani încoace, o singură femeie, mamă singură cu un copil de creșă în brațe, a obținut o locuință socială la bloc, asta după ce a plătit o sută de euro și un porc bun de tăiat, unor cămătari care au luat-o în spațiu, adică i-au făcut buletin de Baia Mare. Mutată în condiții mai bune, îi este în continuare aproape imposibil să-și achite utilitățile și să-și permită viața în oraș. N-are școală, iar modul de supraviețuire din Pirita nu poate fi transferat la bloc. Așa că femeia cerșește prin autobuze și străzi lăturalnice, sub pretextul că vinde linguri de lemn.

Ce i se întâmplă bun, e că are în apropiere un centru social, unde are acces la servicii sociale, iar copilul va putea frecventa un centru de zi. Însă pe termen lung apare dependența de sistemul de beneficii sociale. Și femeia fără educație, cu experiența statului în colibă și a muncii istovitoare pe rampa de gunoi, caută fără încetare sau discernământ protecție și atenție la ușa asistenților sociali. Fără rădăcini, fără încredere în sine, fără să știe să-și gestioneze viața după normele de la oraș, femeia vrea înapoi pe Pirită.

De vreo doi ani încoace, în Pirita există un grup de inițiativă, format din oamenii interesați de binele comunității și dispuși să facă un efort pentru ceilalți. La întâlnirile grupului de inițiativă, oamenii învață, alături de reprezentanți din Serviciul Public de Asistență Socială și ONG-uri, cum să gândească despre problemele lor, cum să prioritizeze, cum să planifice, cum să comunice cu autoritățile. Oamenii din Pirită vin cu drag la întâlnirile care se țin de obicei la școala din apropiere. La început se certau și erau furioși pe toată lumea. Rănile demolărilor se simt cel mai tare în vorbele, vocile și privirile lor. Și-au luat copiii în brațe, și-au pus animalele în căruțe și au privit încremeniți sau turbați de mânie, cum tot ce au este distrus de buldozerul Primăriei. E o traumă care nu se va vindeca poate niciodată, însă treptat discuțiile sunt despre viitorul copiilor. La sfârșitul întâlnirilor pe tabla neagră e scris același cuvânt: pământ. Oamenii cer o bucată de pământ, pe care să plătească chirie la stat, în jurul căreia să-și facă gard și să sape o fundație. Au nevoie să le crească rădăcini.

Statul care are pământ e în primul rând Primăria Baia Mare. Primăria are nevoie să întrebe Consiliul Local și să se consulte cu cetățenii plătitori de impozite. Specialiștii în asistență socială au explicat până la epuizare că există soluții, că soluțiile pot fi bugetate, că fără locuințe decente cu apă potabilă și curent electric, oamenii Piritei vor cerși și vor săpa la groapa de gunoi, la fel ca bunicii lor. Iar copiii care cresc în spatele căruțelor vor face ce-au făcut bunicii și părinții lor.

Propunerile oamenilor și ale specialiștilor rămân în continuare pe hârtie, fără răspuns din partea celor care pot lua deciziile, iar Pirita rămâne în continuare în vreo 55 de colibe, o țeavă cu furtun de unde curge un fir subțire de apă și niște generatoare pe motorină.

Pirita are în acest moment o singură certitudine: într-o lună și ceva vine iarna.

DESPRE AUTORI

ABONARE NEWSLETTER 

RECOMANDĂRI