„Simțeam că dacă nu bag acul ăla în mine mă omor”, povestește Gabriel Gherman, 19 ani, despre ziua în care și-a făcut prima injecție cu testosteron. Era într-o marți, spre seară, când o prietenă i-a băgat acul în fesă. Au filmat momentul. „Am rămas prost. A fost foarte rapidă.”

Și azi, la un an după, se uită cu entuziasm la imaginile de atunci. A fost seara în care a început să devină cine era. Gabriel, nu Gabriela. 

„Pentru mine, faptul că trebuia să aștept vârsta de 18 ani ca să fac ce vreau să fac era ca și cum ai pune foc peste benzină și ai aștepta să se stingă.”

În copilărie, când mergea cu părinții la câte o nuntă, trebuia să poarte rochie. Se uita cu jind la bărbații în costum și simțea cum rochia se transformă într-un corset din care voia să evadeze. „Mai bine puneai fier încins pe mine trei ore decât să mă bagi în rochie.”

Toate senzațiile de sufocare se așterneau peste pubertatea care venea și ea cu greu: menstruație, critici legate de numărul kilogramelor, disforie. Se simțea ca o epavă emoțională.

Prin clasa a VII-a, s-a îndrăgostit pentru prima dată de o tipă. „Mi-am dat seama că eu lesbiană nu pot fi, e mai mult de atât.” A început să caute informații pentru a înțelege cine este. Dar acum șase ani nu prea găsea nimic despre a te simți prizonier într-un gen care nu e al tău. A dat peste un site: suntlesbiana.ro. „Mă simțeam greșit. Era și hate-ul din discursul media.”

Nu cunoștea alți termeni pentru ce simțea în interior. Căuta în continuare. Persoana și cuvintele care s-o definească. Le-a găsit când a dat, pe Google, peste termenul trans.

Cel mai mult i-a lipsit respectul celor din jur. „Să fie OK că sunt trans.”

În liceu, a stat într-un cămin de fete din Tulcea. La un moment dat, tatăl unei colege i-a făcut reclamație fiindcă se dă cu parfum de băieți. „M-a terminat psihic locul ăla. Faptul că se luau de mine așa random. O hăhăială. Un mișto. Fata-băiat.”

Foarte mulți ani a jucat o realitate falsă. Simțea că trăiește într-o cușcă din care nu i se dădea voie să iasă. De partea cealaltă a ei se lovea de bullying. Oameni necunoscuți de pe stradă îl întrebau dacă e băiat sau fată. În timp ce lumea din jur se comporta ca și cum ar urî cine voia Gabi să fie, el detesta cine trebuia să fie. 

Ura să se pieptene, de pildă. O primă eliberare a fost când și-a tuns părul. A făcut-o de  Înviere. „Am ieșit pe bicicletă din curtea unde m-am tuns și era să intru în ceva; eram doar cu mâna în păr.” 

Au mai fost mici escapade, în momentele în care era singur acasă. Când părinții erau afară, avea tabieturile lui interioare. „Mă dădeam cu parfumul lui taică-miu, intram la el în dulap.”  

Într-o astfel de zi, din vara lui 2016, când părinții lui s-au întors de la plajă a vorbit cu mama lui despre cine este. A luat-o de mână și s-au așezat pe o canapea. În aer, pielea și hainele lui emanau parfumul lui taică-su. „Sunt trans”, i-a spus.  „M-a luat în brațe, a spus că mă acceptă pentru că sunt copilul ei.”

De atunci a mai avut de așteptat doi ani. Cu prima injecție de testosteron a început să trăiască și a doua pubertate. Vocea i s-a schimbat prima. A venit cu inflexiuni. Rostea cuvinte cu ups and downs, la fel ca realitățile pe care le trăia. Au urmat și alte schimbări. „Păr. Crește păr peste tot. Practic, am trăit o pubertate masculină la vârsta de 18 ani.”  

Acum, cel mai mult îi plac firele din bărbie. Când își trece degetele prin ele știe că este cine este.

În ultimele luni a început să-și injecteze testosteron singur. Cu fiecare mililitru pe care și-l bagă în corp, trăiește. Iar așteptarea continuă. „Abia aștept să mă duc la plajă după ce îmi fac operația în partea de sus.”

Până atunci își acoperă pieptul cu un binder. Deasupra pune de obicei tricouri și hanorace cu mesaje și desene, ceva ce să-ți sară în ochi.

„Să fii trans vine cu traume la pachet. Eu în sfârșit am ajuns să fiu ok cu mine. De ce trebuie să fiu suficient pentru cineva, nu doar pentru mine?”

În București, unde e student la Facultatea de Geografie și lucrează la Asociația Accept, ca să ajute la rândul lui adolescenți trangender spune că viața a devenit mai ușoară. Un nou început. De la zero spre bine. Dar acasă, la Tulcea, rămâne Dunărea în care sare îmbrăcat de fiecare dată când are ocazia.

Articol apărut în revista DoR#44

“Fragmente” îmbină fotografia, colajul și interviul pentru a documenta poveștile personale ale unor oameni care au trecut prin experiențe traumatice.

În proiect, persoanele intervievate și fotografiate realizează un colaj în care își schițează vizual identitatea reconstruită după traumă.

concept și realizare de Andrada Lăutaru / Bogdan Dincă

RECOMANDĂRI

ABONARE NEWSLETTER