ERAU ȘI EI TINERI

fotografii și interviu de Andrei Pungovschi

Dacă ai sta de vorbă cu părinții tăi tineri, ce ai schimba la cum te-au crescut?

Angela, 25 de ani, învățătoare. Cluj Napoca, aprilie 2018.

Le-aș spune să se uite mai mult la lucrurile care-i unesc, și nu la lucrurile care-i despart și să aleagă în fiecare zi în mod conștient faptul că ei sunt împreună. Nu să se gândească doar la copii, pentru că avem lucrul ăsta făcut împreună, o casă sau altceva, ci că, da, aleg în fiecare zi să te iubesc și să fiu cu tine.

Mi-ar plăcea foarte mult să mă încurajeze mai mult, să creadă în mine și să-mi arate afecțiunea lor de fiecare dată când e nevoie. Am simțit lucrul ăsta. Nu neapărat că ei nu m-ar fi iubit. Dar pentru că nu știau exact cum să-și manifeste afecțiunea și pentru că nu i-am văzut nici manifestându-și-o unul față de celălalt, simțeam că trebuie să fac lucruri ca să se întâmple lucrul ăsta. Și mai apoi, în viața mea de adult, uitându-mă un pic la lucrurile pe care le făceam și, de fapt, la de ce făceam lucrurile alea, mi-am dat seama la un moment dat că aveam nevoie foarte mare de validare din partea celorlalți și că trebuie să fac lucrul ăsta pentru ca oamenii să se uite la mine. Și nevoia de atenție asupra mea.

Mi-amintesc, când eram mică am stat trei sau patru săptămâni în spital, când aveam șase ani, și pentru mine a fost o experiență foarte plăcută, ceea ce nu prea mulți copii zic. Chiar am stat să mă gândesc de multe ori de ce mi-a plăcut și de ce-am fost încântată de ce-am trăit acolo și mi-am dat seama că eram în centrul atenției. Oamenii veneau la mine, mi-aduceau lucruri, vorbeau cu mine. Cumva, aveau timp pentru mine. Și mama era acolo, mereu cu mine.

Acasă cred că am simțit mereu nevoia să fug, nu era neapărat un loc în care să mă regăsesc, simțeam că, de cele mai multe ori, ei uitându-se la lucrurile negative și dând vina unul pe celălalt, eu de cele mai multe ori trebuie să fiu mediator și să mediez cumva conflictele dintre ei. Rol care era destul de greu pentru mine, copil fiind și totodată nu știam cum să fac lucrul ăsta. Amândoi erau părinții mei și nu puteam să țin nici cu unul, nici cu celălalt și nici nu cred că eram suficient de conștientă să înțeleg toate lucrurile din spate. Prin urmare, în clasa a noua am ales să plec la un liceu unde să pot sta în cămin și vizitele mele acasă s-au rărit pe măsură ce am crescut.

Sunt unele lucruri pe care mi le amintesc atât de clar, dar pe care povestindu-le lor acum, târziu, îmi dau seama că ei nu erau conștienți de asta. De exemplu, când mama m-a bătut foarte tare. Nu mă mai bătuse așa până atunci. Țin minte exact fiecare mișcare, ce și cum a făcut, tot, deși cred că aveam șase, șapte ani. Ea ține minte doar că s-a speriat atât de tare că m-a luat și m-a dus la vecina noastră, care era un fel de a doua familie și am dormit acolo. Își amintește că o lungă perioadă mie mi-a fost frică de ea și că o respingeam. Dar când i-am povestit și i-am descris ea nu-și mai amintea. Ea nu știa. Cumva, era atât de nervoasă în momentul ăla, încât nu-și mai amintea. Se enerva destul de repede și orice greșeală făceai era acolo să te critice, nu neapărat să te ajute să înțelegi ce și cum ai greșit.

La un moment dat mi-a zis că ar fi fost mai bine să nu fi trăit, sau să mă fi sinucis. Era o ceartă, ceva, o greșeală. Și nici de lucrul ăsta nu-și amintea, care mie mi-a rămas foarte întipărit în minte și care, copil fiind, mă afectase destul de mult. Dar ea nu-și mai amintea și sunt sigură că nu e conștientă și nu știa de toate lucrurile astea până când i le-am reamintit eu și bineînțeles că îi pare rău și știe că a făcut multe lucruri pe care nici ea nu le mai știe, dar tocmai pentru că ce trăise ea era mult mai rău decât ce a dat ea mai departe. La fel, mi-am dat seama și eu că în momentul în care intri pe pilot automat și nu ești conștient de ce faci, atunci faci exact lucrurile cu care ai fost învățat și obișnuit și probabil că ea auzise de multe ori lucrul ăsta și eu l-am auzit o dată sau de două ori poate. De asta acum eu, ca adult, simt că m-am pus în multe situații în care voiam să-mi validez că nu merit să fiu acolo, că nu merit lucrurile astea. Mi-a fost foarte greu și în continuare îmi este să accept un compliment sau să accept că pot să fac lucrurile astea bine sau că munca mea trebuie să fie răsplătită și poate nu sacrificiul înseamnă să fii mai bun.

Simt că m-ar fi ajutat mult mai mult din partea lor chiar să mă încurajeze și să creadă în mine, pentru că foarte multe din reușitele și lucrurile mele ei le-au aflat de la alții. Cumva, pentru ei o reușită e că am intrat cu zece la master. Pentru mine e nimic. Pentru mine mai important e că țin într-un weekend un training și oamenii sunt foarte mulțumiți și schimbă o idee și mai departe aplică din ce-au învățat acolo. Doar că lucrurile se văd din perspective diferite. Apropos de faptul că nu am prieten, sau că nu am urmat un parcurs apropos de facultate, master și alte lucruri. Dar cumva au acceptat fiecare decizie pe care am luat-o și pentru asta am fost și sunt foarte norocoasă. Nu mi-au oferit totul, cum îmi doream eu ca și copil, dar mi-am dat seama că tocmai pentru că nu mi-au dat totul m-au ajutat pe mine să găsesc resursele să mă pun pe mine în valoare, ca să obțin niște lucruri, decât să le am pe tavă.

Multe din relațiile în care am fost erau după pattern-ul din familie. Mi-am dat seama la un moment dat că tot alegeam relații în care eram respinsă, sau dădeam de oameni care la un moment dat mă respingeau. Cumva, pentru că am trăit sentimentul ăsta când am fost mică, așa îl știam eu și așa îl căutam și în viața mea de adult. Dar am reușit să fiu conștientă de lucrurile astea și să încerc să comunic altfel, să fiu atentă la nevoile mele, să înțeleg de ce fac unele lucruri și atunci am trecut, apropos de familia mea, la pasul următor, în care pot să-i iert, și-i iert, și i-am iertat, și-am povestit cu ei despre lucrurile astea.

Acum încerc să construiesc relația aia pe care îmi doresc foarte mult să o am cu părinții mei. Cumva acum mama mea, de exemplu, încearcă să repare ceea ce n-a știut să facă atunci când eram mai mică. De exemplu, să vorbească foarte deschis cu mine și să comunicăm mai mult. Când eram mică, aveam momente în care pur și simplu mă retrăgeam în spatele casei, plângeam și mă gândeam la toate lucrurile, și nu am simțit că sunt în siguranță să vorbesc cu ea despre unele lucruri. Nu știu, era destul de exigentă și cred că simțeam frică, deși niciodată nu m-au îngrădit apropos de alegerile pe care le-am făcut la școală. Întotdeauna mi-au lăsat libertate să fac foarte multe lucruri, pentru care sunt foarte recunoscătoare, dar, de exemplu, acum simt cum ea încearcă să comunice mult mai deschis cu mine și să-i povestesc poate despre lucruri mai personale, dar pe care nu mă simt încă în siguranță să le zic pentru că știu că nu ar putea să le accepte așa cum sunt ele și doar să mă asculte. Le-ar trece cumva prin filtrul ei și m-ar judeca în funcție de valorile, principiile pe care le are și nu ar accepta neapărat cum sunt eu acum. Pentru că, da, m-am schimbat, și ea n-a fost aproape de mine încât să observe și să vadă că m-am schimbat. Dar lucrurile astea au fost perfect normale.

Tatăl meu a fost așa, semi absent cumva din viața mea, cumva mama mea încerca să-i păstreze rolul de tată și el să aibă ultimul cuvânt, pe de o parte, dar pe de altă parte nu a fost absolut deloc implicat în decizii, în lucrurile care se întâmplau. De exemplu, nici nu știa la un moment dat că m-am mutat în Cluj. Adică a aflat de la mama, pentru că nu vorbesc atât de des cu el cum povestesc cu mama sau cu frații mei.

Cred că el suferă sau a suferit la un moment dat de depresie și am încercat să-l înțeleg și să povestesc cu el despre lucrurile astea și să-l ajut să înțeleagă cum văd eu lucrurile. Asta și pentru că, cumva, el mă asculta mai mult pe mine decât o asculta poate pe mama. Dar încă nu simt că am reușit să ajung să-mi zică clar și deschis ceea ce simte el și poate nici nu-și dă seama, poate nici nu se gândește așa la lucrurile astea. Le trăiește, dar nu știu în ce măsură e pregătit să povestească despre asta. El a fost cumva omul care a lucrat foarte mult pentru noi și câteodată și acum mă duc acasă și-i văd mâinile și îmi dau seama de fapt de tot sacrificiul pe care l-a făcut pentru noi.

Mi-ar fi plăcut foarte mult ca și el, și mama să țină cont și de ei, ca și oameni, de nevoile lor ca femeie și bărbat înainte de mamă, tată. Mi se pare foarte important și cred că de acolo pleacă niște lucruri, dar, din nou, dacă înainte credeam că eu pot să rezolv și să îi ajut să-și depășească toate conflictele astea, de ceva timp mi-am dat seama că trebuie să las la ei și că e chiar lucrul lor. Au cadrul și susținerea noastră, dar doar ei pot fi responsabili de ceea ce aleg să facă.