COSMIN BUMBUȚ
interviu realizat de Ioana Bîrdu
Mizil, 1995 © Cosmin Bumbuț
Lucrezi din 1993 ca fotograf independent. Cum e să trăiești astfel?
Nu mai știu cum s-ar putea trăi altfel decît freelancer. Ultima dată am fost angajat ca fotograf al Teatrului Nottara. Aveam de fotografiat spectacolele noi și de mărit fotografiile din spectacol. De mărit, nu de printat pentru că făceam treaba asta clasic, în laboratorul lor, în care developam filme și măream optic fotografii. Aveam un aparat de mărit pe care, ca să pot face fotografiile care erau expuse în vitrina de pe Magheru înainte de premieră de 50×70 cm, îl întorceam invers pe masă astfel încît să proiecteze imaginea pe jos, pe podea. Mi-a plăcut la teatru, mi-a plăcut comunitatea și faptul că aveam colegi de serviciu actori. Ca freelancer ești singur, doar tu cu asistentul tău, și ești oarecum prieten conjunctural cu diverși clienți cu care te înțelegi mai bine și lucrezi mai mult. Poți să-ți alegi ce lucrezi, cîteodată. Pe de altă parte, exista întotdeauna stresul atunci cînd nu suna telefonul o perioadă mai lungă că n-o să te mai caute nimeni și s-a terminat cu cariera ta.
Acum fac un alt fel de freelancing. De cînd am renunțat la fotografia de modă nu mă mai interesează latura comercială și mă feresc de industria de publicitate. La 40 de ani mi-am dat seama că nu mai vreau să fac asta, că mi-a mai rămas un timp limitat de trăit și că vreau să lucrez doar la proiectele în care cred. Acum e mult mai dificil să trăiesc din freelancing – și să lucrez doar la subiecte care îmi plac – decît era pe vremea în care făceam modă și publicitate. Însă, din noiembrie 2013, de cînd m-am mutat într-o autorulotă împreună cu prietena mea, costurile mele au scăzut foarte mult. Cu cît ai nevoie de mai puțini bani ca să trăiești, cu atît ai mai multă libertate să faci ce-ți place. Astăzi trăiesc din burse și din abonamente la vederi. Cei care ne urmăresc proiectele pe Teleleu.eu, site-ul pe care eu și Elena publicăm poveștile noastre despre România de azi, ne pot sprijini cumpărînd abonamente la vederi: o dată la două săptămîni, printez și trimit prin poștă o fotografie din locurile în care călătorim. Deși cîștig considerabil mai puțin decît atunci cînd făceam fotografie comercială, sprijinul acestor oameni mă emoționează și îmi oferă o satisfacție mai mare: simt că fotografia mea contează și că oamenii aceștia care mă sprijină îmi apreciază munca.
apasa pe imaginea de mai jos pentru a deschide galeria de fotografii
gliseaza pentru mai multe fotografii
Ce te-a determinat să treci de la fotografia comercială la cea documentară și ce schimbări a generat această decizie?
Am făcut fotografiile din Bumbata în plină perioadă comercială, probabil în vîrful ei, cînd eram foarte bine plătit și în publicitate, și în fashion. Ieșirile la Aiud erau ca niște supape, nu mai aveam layout-uri de respectat, art-directori de mulțumit și deadline-uri ieri. Am fotografiat în ritmul meu, cu greșeli multe pe care (sper că) le-am corectat pe parcurs, am învățat să interacționez cu alți oameni decît mediul în care fotografiam de obicei. Și toate astea s-au suprapus cu o periodă din viața mea în care m-am prins, în sfîrșit, că banii, faima, casa și mașina cea nouă nu-ți aduc fericirea. Mi-au trebuit vreo doi ani să mă conving de chestia asta și încă pe atît să am curajul să recunosc că e mai important să fiu mîndru de ce voi face de acum încolo decît de banii pe care-i cîștigasem pînă atunci. Am schimbat prima întrebare pe care o puneam clienților din “Cîți bani îmi dai?” în “Cum arată proiectul?”.
Ai început să postezi pe Instagram și Facebook fotografii vechi, pe film, pe care le-ai făcut în anii ‘90. Ce a însemnat experiența de atunci pentru tine și cum este să le redescoperi acum?
Anii ‘90 au fost o școală bună pentru mine. Am avut nenorocul să n-am bani de filme și să trag mai puțin decît mi-aș fi dorit, să nu pot să dezvolt un subiect pe care-l simțeam că are potențial pentru că mi se termina filmul. Cred că în anii de început, 1990-1993, trăgeam în medie două filme pe săptămînă. Am avut noroc cu revista Dilema care cîțiva ani mi-a decontat filmele și revelatorii, așa am pus și eu prima dată niște filme Kodak în aparat.
Tot ce-am tras vreodată și de la care mi-au rămas filmele (publicitate nu am nimic) e arhivat deja din 2004. Am în jur de 75.000 de imagini scanate la 700 px, care acoperă perioada din 1991 pînă în 2008, cînd am început să fotografiez doar digital. Iarna asta – asumată ca perioadă de arhivat, curățat calculatorul și ordonat arhiva digitală – mi-am aruncat ochii pe imaginile din ‘90 și mi-am zis să scanez cîteva la rezoluție maximă ca să văd cum arată, cum rezistă privite pe un ecran mare. În afară de scamele rămase în emulsie de la developarea de acum 20 de ani, imaginile par ok. Ce e ciudat, e faptul că deși am o memorie proastă (sînt renumit pentru asta, uit nume de oameni pe care i-am cunoscut de curînd, uit întîmplări) n-am uitat nici o imagine din cele pe film, n-am uitat unde a fost făcută, cu cine eram și cum mă simțeam atunci.
Ți s-a schimbat în vreun fel perspectiva asupra subiectelor fotografiilor sau asupra fotografiei în general?
E fain să vezi imaginile astea, mă văd pe mine cum gîndeam atunci, văd diferențele între încadraturi ale aceluiași subiect, văd felul în care m-am apropiat, cum am interacționat sau cum n-am interacționat, îmi văd timiditățile și lipsa de experiență și peste toate faptul că n-am dezvoltat sau tras mai mult pe un subiect din cauză că nu aveam filme. Foloseam mai mult normalul și teleobiective medii pe cînd acum folosesc mai mult superangularul mediu și rar normalul. Am căpătat mai mult curaj cu timpul și am reușit să-mi înving frica de interacțiune cu subiectul.
Ai ceva în plan, legat de această serie?
N-aveam nimic în plan, doar că postînd o parte pe Instagram și Facebook am primit imediat un feedback încurajator și multe mesaje personale care mă îndemnau să le public într-un album. Acum mă gîndesc la asta, poate o să-l fac, doar că mai am de scanat o vreme pînă să termin perioada ‘90-2000. Imaginile mele din alt secol.
București, 1995 © Cosmin Bumbuț
Pe Teleleu, tu și Elena Stancu spuneți povești despre oameni. Ce impact au avut acestea asupra vieții voastre?
Ciudat e că tocmai ne-am reamintit întîmplări din anii trecuți, de pe vremea cînd documentam cazuri de violență domestică și personajele noastre se deschideau și ne povesteau traumele lor. Bineînțeles că ne-au încărcat, unii prieteni cărora le povesteam ce-am văzut și auzit chiar ne-au recomandat un psiholog.
Ne detensionăm făcînd alt gen de material. Așa am documentat povestea cu zimbrii de la Târgu Neamț: eu nu mai voiam să mai aud nimic trist și ne-am dus într-o pădure, să spunem o poveste cu animale sălbatice.
Ai fotografiat până acum viața oamenilor din Cuba, oameni din penitenciare, copii cu boli rare și alte povești cu subiecte grele. Care din ele te-a scos cel mai mult din zona de confort?
Cel mai greu mi-a fost să fotografiez copiii bolnavi. Eram la Centrul Noro din Oradea, eu fotografiam într-o parte a clădirii, Elena lua interviuri într-alta. Motorhome-ul nostru era parcat în curte, dar ne întîlneam periodic la mașină, să plîngem pe ascuns. Cînd ne vedeam unul pe altul cu lacrimi în colțul ochilor ne pufneau rîsul și mucii și ne ziceam: “profesionistu’/profesionista lu’ pește!”
“Intermediari pentru sănătate” este un proiect în care vedem cum oameni simpli schimbă în bine viața semenilor lor. Crezi că astfel de exemple pot să genereze comportamente similare din partea celor care văd fotografiile?
Da, clar. Oamenii care fac aceste acțiuni se simt încurajați că cineva le spune povestea, că cineva e intersat și îi pasă de ce fac ei, iar cei care aud de aceste povești află că se poate face ceva, că există soluții și că trebuie să fii dispus să faci un efort.
Ce responsabilitate simți față de cei pe care îi fotografiezi?
În primul rînd, să îi respect. Aș vrea să se simtă relaxați în preajma mea, chiar dacă țin aparatul la ochi. Nu-i fotografiez în situații posibil jenante, dacă petreci mult timp cu subiectul tău ajungi să vezi și așa ceva. Le arăt asta, cobor aparatul în momentele respective. Cred că fără asta nu poți ajunge la un grad de încredere, la sinceritate. Toate acestea se vor vedea în imaginile finale.
Pe site menționați că trăiți din burse, colaborări și abonamentele la vederi. Crezi că fotografia documentară poate să devină un produs vandabil publicului larg?
Nu. Online-ul e atît de saturat de imagini și de povești foto de toate felurile în acest moment încît e greu să convingi pe cineva să dea niște bani ca să le vadă pe ale tale. Nu văd vreun mecanism pentru asta în acest moment, dar în mod cert jurnalismul și fotografia documentară se reinventează. Viitorul e crowdfunding-ul și donațiile publicului educat care înțelege asta.
Cât de dificil este, din punct de vedere financiar, să lucrezi la proiecte de lungă durată?
Avem mult mai puțini bani decît pe vremea cînd eu eram fotograf comercial și Elena era redactor-șef adjunct la Marie Claire. Dar cînd avem bani, îi cheltuim, cînd n-avem, gătim fasole și cartofi. Adică nevoile noastre sînt mult mai mici decît pe vremea cînd plăteam chirie în București. Putem sta oricît cu un subiect pe care-l documentăm. Costul e același cu costul perioadei în care nu muncim. Pe mașină și loc de dormit nu plătim chirie, mîncarea e mai ieftină (Lidl sau Kaufland versus Mega Image), restaurante nu băgăm pentru că nu mai sîntem obligați să socializăm la o fiță în București, o mare parte din necesarul electric vine de la soare, apă cerem de la oameni (100 de litri găsești la 3 zile), motorina e scumpă, dar dacă stăm mult într-un loc, nu contează. Când stai într-un motorhome, nu e deloc dificil să lucrezi la proiecte de lungă durată. Dar pînă să ajungi să stai într-un motorhome, asta e altă poveste. : )
Care sunt trei lucruri importante pe care cineva care vrea să facă fotografie documentară ar trebui să le învețe sau să le știe?
– să fotografieze doar subiecte care îi plac, pe care le înțelege
– să fie deschis, să nu judece.
– să știe să asculte mai bine decît fotografiază.