ERAU ȘI EI TINERI

fotografii și interviu de Andrei Pungovschi

Dacă ai sta de vorbă cu părinții tăi tineri, ce ai schimba la cum te-au crescut?

Diana, 41 de ani, specialist în comunicare, martie 2018

Ai mei au divorțat când aveam eu șapte ani. Având fiecare personalitatea lui, nu cred c-aș putea să-mi doresc să nu fi divorțat. Am văzut-o ca pe o bucurie, pentru că era liniște. Părinții mei n-aveau nicio preocupare comună. Maică-mea era cu casa, să aranjeze casa, taică-meu era cu drumurile, cu radioclubul. Tata vroia să emigreze, mama nu vroia. 

Mama n-a știut. Tata pur și simplu n-a mai venit într-o noapte acasă, n-au avut o discuție. Pur și simplu a dispărut. Asta spune multe despre nivelul de dezvoltare emoțională. La partaj, mama m-a dus de acasă, când urma să ia lucrurile din apartament. Mi-aduc aminte că atunci când m-am întors, mi s-a părut apartamentul foarte gol. 

Mângâierile și atingerile sunt mai importante decât a procura bunuri ca să nu-i lipsească copilului nimic. Sunt oameni care sunt foarte liberi și calzi în chestia asta. Deși eu știam că mama și tata mă iubesc, eu n-am simțit căldura asta. 

Dup-aia, certurile. Îmi doresc să fi realizat că a avea o familie e mai presus de cine-și impune punctul de vedere și că sunt și alte efecte. Mi-ar fi plăcut să-și rezolve problemele cu părinții lor, chestiile astea se perpetuează din generație în generație. Atunci când se certau, era mai dureros că se destrăma relația lor și se subminau unul pe altul decât că îi auzeau vecinii. Pentru că asta era grija lor. După ce țipau, își făceau griji că-i aud vecinii. Mi se pare mai important ce se întâmpla între ei până la urmă, nu fațada. 

Tatăl meu a fugit apoi în Germania, s-a căsătorit cu o româncă. Tata și-a dorit să menținem relația. De la 15 ani, i-am vizitat acolo, mai multe veri. Mi-aș fi dorit ca el să fie mai aproape de mine decât noua soție. Petreceam mai mult timp cu ea, și-mi spunea chestii care pur și simplu mă întristau. Despre mama, chestii din dormitor, între mama și tatăl meu, cum ea e mai bună decât mama. Eram așa revoltată, aveam o furie în mine. Tata era cumva pasiv. Nu era pasiv când era prezent, dar efectiv i-a dat posibilitatea să-și facă jocul de putere. Mă uitam la fotografiile de la vârsta aia și eram foarte tristă.

O perioadă, dincolo de adolescență, m-am luptat cu furia. Pentru mine, acum, într-o relație, cearta înseamnă despărțire. Și nu-i ok, pentru că nu mai spui ce-ți trece prin cap, sau cauți să fie tot timpul armonie. Când eram studentă, o prietenă a mea era cu un tip. El era mereu pe atitudine negativă, și, ca mine, credea că dacă s-au certat o dată, n-o să se mai vadă. Ea provine dintr-o familie foarte echilibrată și zicea “ne certăm, ne împăcăm, e ok”. Atunci mi-am dat seama că eu eram ca tipul ăla. 

Am o problemă cu autoritatea, care cred că vine din faptul că mama mi-a pus o presiune prea mare cu intratul la facultate. O înțeleg așa, era singură cu un copil, voia să reușească. Eu din clasele primare mă pregătesc să intru la facultate. În clasa a șasea am vrut să merg la baschet, la un club. Eram înnebunită, mă uitam la all-star games, știam toți jucătorii. A zis “nu poți, pentru că ai de învățat”. Eram într-a șasea, nu a opta. S-a pus prea multă presiune. 

Pentru mine, îmi fac și o listă de lucruri pentru care le sunt recunoscătoare. Există o serie de lucruri care m-au afectat, dar ar fi nedrept să uit că am primit și atâtea experiențe bune de la părinții mei care formează istoria mea personală, așa cu cicatrici cum e ea.