Suntem la Dăbuleni, în judeţul Dolj, “deşertul României”, la bursa de lubeniţe care marchează, la sfârşitul lunii iunie, primele zile de recoltă din 2017.

Speranţele sunt mari, ca de obicei.

În plus, anul acesta recolta a început mai devreme, datorită, în mare parte, unui altoi de dovleac şi pepene, care face fructul mai rezistent dăunătorilor şi intemperiilor vremii.  Dar cea mai mare parte a lubeniţelor sunt supuse şi unui tratament chimic, care îi face mai mari şi mai gustoşi: un cocktail pe baza de apă, azot şi fosfor. Într-un cuvânt: fertilizatori.

Asta nu se întâmplă de ieri, de azi, Dăbuleniul fiind, încă de pe vremea lui Ceauşescu, principalul producător de pepeni ai României. Diferenţa este că, astăzi, mai există şi concurenţă. Iar, în ceea ce priveşte pepenii, ea vine în principal de la greci. Clima şi solul îi ajută pe aceştia să producă în cantităţi foarte mari, pe o perioadă destul de întinsă a anului. Dăbulenii trebuie să facă faţă importului masiv şi preţurilor neconcurenţiale, aşa că fac şi ei ce pot. Tratamentul cu chimicale este o soluţie.

“Dumnezeu a făcut lumea…  Restul au făcut chinezii”, îmi spune un producător, vorbind despre tratamentele chimice în agricultură.

Practic, începând de la sfârşitul lui iunie, până în luna august, poţi culege roade succesive şi cantitatea de marfă poate ajunge să se tripleze, în tot parcursul verii. Problema rămâne, însă, preţul:  cei mai mulţi agricultori îşi încep ziua afişând preţul de 1 leu pe kilogram, însă acesta scade pe parcursul zilei. În fapt, cei mai norocoşi dintre ei ajung să vândă cu 60-70 de bani, dar, pe măsură ce cantitatea de marfă creşte şi zilele devin din ce în ce mai calde, producătorii sunt nevoiţi să “scape” de produse.

“Dacă se îngălbeneşte pe o parte, aşa, nu acolo unde e el galben că a stat pe pământ, pe partea verde, atunci nu ţi-l mai cumpără nimeni”, îmi arată un producător. Astfel că pragul minim ajunge la 40 de bani, iar asta nu-i mulţumeşte deloc. Cei mai mulţi dintre ei vin la bursă de cu dimineaţă, cu pepenii culeşi în aceeaşi zi, dacă au reuşit să vândă ceva în ziua precedentă.  Dacă nu, dorm acolo, păzindu-şi marfa, până când apare vreun cumpărător.

Care, în mod inteligent, nu se grăbeşte deloc.

Rar mai apare câte unul care întreabă preţul. Se plimbă în jurul remorcii sau al căruţei, mângâie câţiva pepeni, îi ciocăneşte cu degetele, expert, apoi cere să guste. Vânzătorul se grăbeşte să taie, cu mândrie, câte unul, cumpărătorul gustă, apoi pleacă mai departe.

Nu e copt.

Vânzătorul tace, mai mângâie şi el câţiva pepeni, se uită cu drag şi tristeţe la marfa sa, apoi se retrage sub remorcă sau căruţă, la umbră. E atât de cald aici încât, că orăşean, nu poţi decât să accepţi arşiţa cu un zâmbet tâmp.

Spaţiul în care producătorii îşi negociază marfă nu e nici el deloc prietenos cu comfortul: o tarla prăfoasă şi lovită de soare, înconjurată de un gard din metal şi un cântar.Maşinile şi tractoarele stau de-o parte şi altă a şoselei, astfel încât circulaţia devine similară cu o zi normală de trafic în Bucureşti: de-abia reuşeşti să te strecori.

Am reuşit şi noi: Înăuntru, câţiva producători, ne arată pepenii ca pe nişte muşchi pe care şi-i încordează în faţă oglinzii. Un om care a reuşit să vândă ceva îşi ţine banii ca pe un evantai.

“I-am dat. Şi albaştri, şi galbeni, şi verzi”, zice el, întinzând bancnotele colorate.

“Ei stau la ocolnişti”, îşi spun cu înţeles doi localnici când ne întreabă la cine stăm.

Într-adevăr, stăm la o familie de romi din comuna Ocolna, la vreo 10 km depărtare de Dăbuleni – dar nu în sat, ci chiar în bostănărie, unde toată lumea se mută, pe timpul verii, ca să păzească lubeniţa şi să ajute la încărcatul ei în căruţe sau remorci. Ajungem la ei noaptea, bine după ce s-a lăsat întunericul.

Motorul Daciei se opreşte şi lumina farurilor rămâne fixată pe nişte umbre cu prelungiri ciudate ale mâinilor, care se apropie de noi, în cerc. “Noi suntem”, spune Hagi, şoferul nostru, şi unul dintre cei patru fraţi care muncesc, aici, pământul.

“Aaaa, voi eraţi?”, spune un bărbat cu mustaţă groasă şi două tatuaje pe piept, sprijinindu-se într-un par. E Luci, aveam să aflu mai târziu, unchiul lui Hagi, şi mare jucător de table. “Noi am crezut că eraţi hoţi, aşa că v-am urmărit stand ascunşi printre bostani. Aţi avut noroc că n-aţi ieşit din maşină, altfel am fi sărit pe voi, că e noapte şi nu se vede”.

Ne trezim dimineaţă la umbră unor salcâmi care adie blând.

E o “perdea” plantată încă din anii ’70, când politica de deschidere spre Vest a lui Ceauşescu a adus în judeţele Olt şi Dolj, între Corabia şi Sadova, echipe de experţi englezi care au încercat să facă din cea mai aridă zona a ţării un exemplu de victorie a omului asupra naturii. Salcâmii ne protejează de soare, de praf şi de vânt.

Pe întinderea pomilor sunt câteva bordeie, practic nişte corturi şi nişte prelate legate de trunchiuri, şi câteva cadre de pat pe care sunt puse pături şi saltele. Chiar şi în câmp, totul are aspectul unei gospodării. Pui care se plimbă în voie, o curcă legată de un copac, un cal care mănâncă fan din căruţă şi apoi întinderea verde a plantației de pepeni.

Femeile ne întind pe masă câteva farfurii de ciorbă, gătite chiar acolo, la aragaz. “Pentru dormit, e mai confortabil la bostan. Adie puţin vântul. În casă, chiar şi cu ventilator înăuntru, nu poţi să stai. Casele astea sunt ca cuptorul, toată căldură acumulată pe timpul zilei o aruncă înapoi, în camera, noaptea”, spune Hagi.

E vorba de cinci hectare pe care le-au luat în arendă şi care, speră el, le vor aduce profit plantând pepeni. “Am început prin martie, aprilie. Ne-au ajutat nişte oameni de la Dăbuleni cu materiile prime, seminţe, plante, folie, picurători, ceva îngrăşământ. Le dăm banii înapoi în august. Am început cam cu un hectar, un hectar şi jumătate, acum vreo zece ani şi acum am ajuns la cinci”.

Hagi a crescut pepeni de când era mic, la fel cum sunt acum copiii săi şi ai fraţilor lui, pe care îi aduce zilnic aici, atunci când nu e prea cald. Micuţii se zbenguie printre corturi, se joacă cu puii, îşi ajută părinţii să-i hrănească, dar cel mai ageri sunt când e vorba să gonească ciorile din câmp. “Ga, ga, ga”, strigă ei, alergând şi bătând din palme, şi lasă în urmă lor o dară subţire de praf şi urmă tălpilor pe pământul nisipos. Ciorile vin şi găuresc coajă pepenilor până la fruct şi atunci nu mai sunt buni de nimic.

Hagi apare din Dacia care îi ajută să acopere distanţa  dintre Dăbuleni şi bostănărie, scoate din buzunar un teanc de bancnote, zâmbeşte puţin şi, fără să ezite prea mult, îi întinde mamei… “Care e profitul nostru? Păi, în afară de investiţie, de mâncare, de haine pentru copii, de ce mai facem şi noi prin casă, câte-o cămăruţă amenajată… Ăla e profitul.”

Pentru anul asta, însă e rezervat:  “Dacă nu aveam căldurile astea, aveam de două ori cantitatea cultivată, dar după valul asta, lubeniţa care era mică, aşa, cât pumnul, a început să se strângă, să avorteze, ştii…” Apoi, adaugă:

“Normal… N-o să mai avem profit. Ne acoperim doar cheltuieile. Investiţia noastră e de 7, 800 de milioane. Noi sperăm să ajungem până la un miliard. Uite, în seară asta am mai cules 10 tone, suntem cu ele încărcate în remorci, mâine am plecat”.

La începutul anului, însă, Hagi era mai optimist: “Eu mi-am propus, peste investiţie, să scot dublu, adică 1 miliard şi jumătate”. Cei zece adulţi care sunt aici, la bostănărie, dacă excludem copiii, se ocupă cu întreg lanţul de producţie, de la însămânţare, la cules, la transport, sau pază.

“Mai vin noaptea, la furat, de la Amărăşti, că la ei nu e pământul bun, nu se fac pepeni.  Puşti de 17-18 ani, teribilişti, se duc noaptea în sat, se îmbată, şi dup-aia, ce zic – hai să luăm nişte lubeniţe de la bostan. O fac aşa, ca de distracţie, că doar poate să vină aici şi să ceară, nu se supără nimeni pentru un bostan”, spune cu preocupare Belodedici, unul dintre fraţi.

Când nu merge motopompa care trage apă din adânc, se lasă liniştea. Sistemul de irigaţii construit de englezi şi-a dat sfârşitul, sub neglijenţă autorităţilor, de ani buni, astfel încât fiecare şi-a săpat un puţ de unde scoate apă cu motoare ce merg pe benzină. Din valul fierbinte al câmpului se mai îngroaşă, din când în când, silueta unui om.

E nea Viorel, paznicul de la plantaţia vecină, nedespărţit de vuvuzela sa. Mai vine la familia lui Hagi să mai schimbe o vorbă, în rest e singur cuc în tot câmpul, în coliba lui.

“L-am mai ajutat noi cu nişte pantaloni scurţi, un tricou, ceva de mâncare, băutură, o bere, când aveam”, spune Hagi. Viorel a venit tocmai din Haţeg să păzească pepeni aici, în Dolj. “El trăieşte decât cu mă-să, nu e însurat. Cu banii de-aici, zice că îşi plăteşte şi el factura la curent, la apă, dările… Din pensia lu’ mă-să şi ce mai lucrează el pe-acolo, încărcător-descărcător, nu reuşea să-şi acopere cheltuielile”. “Mai vine aici la noi, să stea la umbră”.

Plecăm, călare pe o remorcă plină de pepeni, înapoi în Dăbuleni. Din mers, peisajul are aspect de savană. La intrare, şoseaua judeţeană e ticsită de căruţe, dubiţe, remorci şi munţi de pepeni. Şi, de data asta, destul de multe tiruri. E, deja, a treia zi de bursă.

Printre tractoare sunt multe lubeniţe tăiate, ceea ce înseamnă că târguială a fost destul de grea. La terasa de lângă piaţă, însă, indiferent de fluxul de vânzare-cumpărare, micii se frig în continuare pe grătar. “Facem, într-o zi, peste 2000 de mici”, îmi spune bucătarul, care mănâncă dintr-un ardei copt în care a îndesat o bucăţică de brânză de capră.

La intrarea în spaţiul amenajat pentru vânzare, doi producători stau direct în soare, de-o parte şi de cealaltă a unui gard metalic, care-i separă. Jos, la piciorul gardului, a crescut, ca din senin, un vrej de lubeniţă. Că să nu se usuce, unul dintre ei a umplut un pet cu apă, pe care îl ţine uşor răsturnat, cu gura în jos. L-a legat cu un furtun, şi apa picură prin mici găurele peste vrejul miraculos.

“Principiul vaselor comunicante”, arată omul, expert.  “În patruzecişicinci de zile e gata, se face tot aşa mare că ăştialalţi”, continuă el. Omul de partea cealaltă a gardului se uită cu jind. Mă gândesc că o fi supărat că n-a crescut pe partea lui.  Încerc să-mi dau seama, dacă, în ciuda faptului că preţul scade până la  40 de bani pe kilogram şi a cărămizilor de bani scoşi şi băgaţi ostentativ în buzunar, afacerea cu pepeni este, într-adevăr, profitabilă.

Aşa că îi întreb pe oameni, arătând spre vrejul miraculos: “Ce să-i faceţi pepenelui ăstuia, dacă în 45 de zile iese, să-l vindeţi la un preţ mai bun?” După o mică pauză, îmi răspunde: “Ce să-i facem? Să-l trimitem în străinătate”.

Principala frustrare a producătorilor de pepeni de la Dăbuleni e faptul că sunt nevoiţi să vândă pepenii la un preţ foarte mic, ceea ce le pune în pericol investiţia şi le minează profitul. În realitate, nu pare să existe nicio posibilitate de asociere între ei, astfel încât să propună împreună un preţ şi să facă faţă presiunii, fie că sunt cumpărători – lanţuri de magazine, samsari – sau competiţiei din Grecia.

Puşi în faţă pericolului de a rămâne cu ei stricaţi, în remorcă, sau pe tarla, fiecare preferă să mai scadă câteva zecimale din preţ, astfel încât preţul de vânzare se surpă, până la 40 de bani, sau chiar şi 20 de bani pe kilogram, la sfârşit de sezon.

40 de bani este preţul cu care producătorii de cartofi şi varză ajung, în final, să vândă în alte regiuni ale ţării.