SĂNĂTATEA ÎN ROMÂNIA
fotografii de Ioana Moldovan
text de Vintilă Mihăilescu
infografic: quickdata.ro
În privința sănătății, România reprezintă un caz „cultural” aparte în peisajul european. Aceasta deoarece are (încă) o cultură aparte a sănătății, cu rădăcini în mentalitatea țărănească. Nu spunem noi, cu orice ocazie, „sănătate să dea Dumnezeu, că de rest…”?
mouse over pentru navigare sau click pentru a deschide galeria de fotografii
gliseaza pentru mai multe fotografii
Într-un studiu din 2013 al Departamentului de Sociologie din SNSPA asupra „culturii medicale” a bucureștenilor, de pildă, peste o treime dintre aceștia au declarat că sănătatea depinde mai mult de Dumnezeu decît de individ. Și aceasta în capitala țării, nu undeva „la țară”! Comparați acest procent cu 92% dintre americani, care, în urmă cu peste un deceniu, declarau că „dacă fac acțiunile necesare, pot să-mi păstrez sănătatea”.
Mai presus de individ, aleatoare și capricioasă, sănătatea îngrijorează: sîntem pe primele locuri din Europa la capitolul „cît de îngrijorat sînteți de sănătatea dumneavoastră”. Mai mult, nu bătrînii, ci tinerii din România sînt cei mai îngrijorați din toată Europa: 19% dintre tinerii români între 15 și 29 de ani, față de media europeană de 9%. Iar în București starea de sănătate este pe locul întîi pe lista îngrijorărilor, 66% dintre bucureșteni declarînd că îşi fac adeseori griji pentru sănătatea lor.
De aici rezultă și o serie de atitudini și comportamente care îngreunează actul medical: doar 38% apelează la medici ca principală sursă de informaţie, iar 23% au încredere foarte scăzută sau deloc în tratamentele medicale clasice. Pe de altă parte, o persoană din două apelează des şi foarte des la tratamente tradiţionale. Mai mult, 37% declară că nu au apelat la medic deşi consideră că ar fi trebuit să o facă (dintre aceştia, doar 14% au invocat motive „obiective”), 15% nu apelează la cadre medicale în caz de probleme grave de sănătate, 14% nu au nici un fel de asigurare de sănătate şi doar 8% fac controale preventive. Și, încă o dată, aceasta în București, nu în vreun colț pierdut de țară!
Pe acest fond aparte, politicile publice și implicarea guvernului în probleme de sănătate sînt similare cu cele privitoare la educație sau locuire – or, toate acestea merg mînă în mînă. Dacă la educație și protecție socială sîntem pe ultimul loc în UE28, la capitolul sănătate ne aflăm pe locul 25. Mai alarmant este faptul că investițiile în acest domeniu se află în scădere: cheltuielile totale cu sănătatea ca pondere din PIB au scăzut de la aproximativ 6% în 2010 la 5,1% în 2012 și la 4% în prezent – adică doar 56% din media europeană.
Unul dintre rezultate politicii sanitare este „exodul medicilor”, mai mare și mai greu de compensat decît cel din educație, de pildă. Conform datelor Colegiului Medicilor din România, doar între 2007 și 2011 au plecat aproximativ 10.000 de medici (aproximativ 2.000 în 2011, adică 4% din totalul de medici existenți în țară în anul respectiv). Procentul celor care au făcut demersurile de a pleca este și mai mare (2.450 în 2014, de pildă). De ce? O știm cu toții: pe lîngă condițiile necorespunzătoare de lucru, salariile medicilor sînt la nivelul venitului mediu pe economie: raportat la acesta, salariul mediu brut al unui medic primar în 2009 a fost de 1,003% în cazul medicilor primari (0,53% în cazul medicilor rezidenţi de anul I), față de 1,4 în Ungaria, 2,6 în Franta, 3,1 în Olanda, 3,3 în Germania, 3,7 în S.U.A., 4,3 în Marea Britanie etc. Rezultatul? Numărul medicilor din spitale a rămas de doar 13.521 (comparativ cu 20.648 în 2011 și 14.487 în 2013), la un necesar de 26.000 potrivit normativelor Ministerului Sănătății – informează Colegiul Medicilor. Pe scurt, avem doar 52% din medicii de care are nevoie sistemul sanitar ca să funcționeze conform normelor în vigoare.
În plus, există dezechilibre grave în ceea ce privește repartiția teritorială a cadrelor sanitare. Dacă în 2011 un medic revenea, în medie pe țară, la 406 locuitori, unui medic îi reveneau 678 locuitori în Nord-Vest, 587 locuitori în Sud-Est, 480 în Sud-Vest (Oltenia), 417 în regiunea de centru și 190 în București-Ilfov. În același an, numărul medicilor din zona urbană a fost de 46.949 (89%), iar cel al medicilor din zona rurală de 5.592 medici (11%). Sau altfel spus: în rural, raportul de locuitori la un medic este de 1.417, faţă de o medie de 378 locuitori la un doctor în mediul urban.
În 153 de comune populația nu are deloc acces la servicii de sănătate; peste 6% din totalul localităţilor nu au medici de familie, nici asistenţi medicali comunitari şi nici mediatori sanitari romi. Iar statul nu pare a avea o strategie coerentă și consecventă de stabilizare a cadrelor de specialitate în sistemul sanitar autohton și cu atît mai puțin de atragere a cadrelor sanitare în rural. Mai mult, sistemul de asistenți medicali comunitari și, acolo unde este cazul, de mediatori comunitari romi, deși a pornit bine, acum o duce rău, atît ca personal și dotare, cît și administrativ.
Complementar, pentru beneficiarul serviciilor de sănătate apare și problema corupției și a „plăților informale” din spitale. Greu de evaluat cu precizie, acestea sînt însă o pratică unanim recunoscută. Un studiu al Comisiei Europene efectuat în anul 2013, de pildă, arăta că 28% dintre respondenţii din România efectuaseră astfel de plăţi medicilor, comparativ cu media europeană de 5%. Datele sînt confirmate de un studiu CSOP din 2015, coordonat de Ministerul Sănătății și Asociația pentru Implementarea Democrației (AID), conform căruia peste un sfert dintre persoanele care au apelat la servicii medicale în sistemul public de sănătate în anul anterior au declarat că au oferit atenții sau bani personalului medical, în cazul spitalizării procentul fiind de 37% pentru medici, 34% pentru asistente și 25% pentru infirmiere.
Pentru București, cercetarea Departamentului de Sociologie din SNSPA a constatat că, în cazul unei spitalizări fără intervenție chirurugicală, 34% dintre respondenți declară că au dat bani medicilor, 24% asistentelor și 17% infirmierelor. În cazul unor intervenții chirurgicale, procentele se ridică la 55% în cazul medicilor, 51% în cazul asistentelor și 32% în cazul infirmierelor, suma medie fiind de 688 lei pentru medici și 72 lei pentru infirmiere. Mai grav este faptul că în aproximativ 10% din cazurile de plăți informale, acestea au fost solicitate direct de către personalul sanitar (CSOP, 2015), iar peste 40% dintre pacienți au dat bani și/sau atenții înainte de consultație/internare (SNSPA, 2013).
La toate acestea trebuie adăugat faptul că în cazul bucureștenilor (deci a unei populații comparativ mai bogate), aproximativ o persoană din cinci a trebuit să se împrumute sau să vîndă lucruri din casă pentru a apela la servicii medicale (SNSPA, 2013).
Rezultatul final poate fi evaluat prin cîțiva indicatori cu valoare sintetică – dar și emoțională: deși a scăzut de la 24‰ în 1994 la 9,4‰ în 2011, mortalitatea infantilă în România a rămas cea mai mare din Europa (4,1‰). Cum se exprima un jurnalist, „la fiecare 5 ore, un copil mai mic de un an moare”. Previzibil, mortalitatea infantilă este de 1,5 ori mai mare în rural decît în urban.
Celălalt indicator global îl constituie speranța de viață la naștere. După cum constată profesorul Vasile Ghețău, aceasta s-a prăbușit în toate țările comuniste în perioada 1975-1990, acestea recuperînd apoi cu greu acest handicap după căderea comunismului. România este mai „lentă” și la acest capitol: în același an de referință 2011, speranța de viață la naștere în țara noastră era de 72,7 ani, față de 77,55 media europeană (76,2 ani la femei și 69,2 ani la bărbați). Să adăugăm la aceasta speranța de viață sănătoasă la 65 de ani și peste: aceasta a crescut ușor pînă la 7,8 ani în 2008, dar în 2011 a căzut la 4,1 ani pentru femei și 3,4 ani pentru bărbați, față de media UE25 de 8,8 pentru femei şi 8,7 pentru bărbați (după altă metodologie de calcul a speranței de viață sănătoasă, speranța medie în România ar fi fost în 2011 de 5,3 ani).
Fără a mai intra în hățișul de implicații și consecințe colaterale, trebuie să amintim însă faptul că sănătatea merge mînă în mînă cu educația, nivelul de trai și calitatea locuirii: deficiențe la nivelul oricăruia dintre aceste domenii constituie factor de risc pentru toate celelalte. Și, de regulă, aceste deficiențe au tendința să se acumuleze în spații sociale în care coexistă bolile, sărăcia, suprapopularea locativă, lipsa de educație. Spații ce devin ghetouri, „pungi de sărăcie”, spații de marginalizare și, în ultimă instanță, de excluziune. Iar excluziunea va afecta și mai mult buna funcționare a serviciilor sanitare și de educație, reproducînd și amplificînd sărăcia. O viziune integrată asupra tuturor acestor probleme chiar este o necesitate!
din populație are acces la servicii de alimentare cu apă
“Starea de sănătate a populației din România este deficitară. Speranța de viață la naștere este cu mult sub media UE, atât pentru bărbați, cât și pentru femei. Accesul la asistență medicală și dependența excesivă de serviciile medicale spitalicești rămân preocupări majore.”
fain proiectul
Felicitari, Ioana & Vintila + colegii de la Quickdata, pentru o asemenea prezentare fidela a situatiei dramatice in domeniul sanatatii la sate in Romania! Nicio institutie guvernamentala sau neguvernamentala nu a facut vreodata asa o radiografie. Singura cercetare / evaluare strategica oarecum similara, dar fara imagini si mult mai limitata in scop, a fost efectuata in 2001 pe tema avortului si contraceptiei, dupa metodologia Organizatiei Mondiale a Sanatatii. Aceleasi concluzii, aceleasi recomandari… Este un instrument de advocacy minunat, de folosit imediat, desi iata cum trec anii si nu se intampla nimic pentru a imbunatati starea de fapt…
[…] Despre sănătatea în România în o serie de fotografii și comentarii pe marginea lor. […]