Cine nu are bătrîni,
să-și cumpere?

Cine nu are bătrîni, să-și cumpere?

Mai este oare valabilă, în zilele noastre, această sentință din bătrîni?

Să vedem însă, mai întîi, cine ne sunt, în prezent, „bătrînii”. Puțină demografie, deci.

Se vorbește de mult despre „îmbătrînirea demografică”, dar criza demografică actuală este mult mai profundă și, ciudat, mult mai puțin luată în considerare. Am pierdut din populație, o știm, dar această pierdere este de peste 4 milioane din 1990 pînă în prezent și continuă cam în același ritm.

Au plecat toți tinerii din țară! – își explică majoritatea oamenilor.

Da, au plecat, dar nu este numai asta. Mai importantă este prăbușirea natalității și a fertilității.

Astfel, după un vîrf de 27,4‰ în 1967, natalitatea a scăzut în permanență: 16‰ în 1980, 13,6‰ în 1990, 9,9‰ în 2010; în 2020 va ajunge probabil pe la 8‰. De asemenea, rata generală de fertilitate a scăzut de la 2,2 copii în 1989 la 1,3 începînd cu 1994, plasînd România sub media europeană de 1,4. Simplificînd lucrurile, de la doi copii, familiile din România au început să aibă mai degrabă un copil. Așa se face că, dacă numărul de pensionari scade constant din 2000 încoace (de la 6.154.000, la 5.273.000 în 2016), ponderea persoanelor vîrstnice crește rapid. Astfel, indicele de dependență demografică (pondere persoane tinere și vîrstnice la 100 persoane adulte) a ajuns la 49% la începutul lui 2016, iar cel de dependență de vîrstă (persoane de peste 65 de ani la 100 persoane între 20 și 64 de ani) a depășit 26% și va ajunge la aproximativ 31% în 2020. Mai simplu spus: ponderea populației de 65 ani și peste în total populație (adică a „bătrînilor”) a crescut de la 10,3% în 1990, la 17,4% la 1 ianuarie 2016, depășind din 2013 ponderea populației de 0-14 ani (care a scăzut de la de la 23,7% în 1990 la aproximativ 14% în prezent).

Și mai simplu spus: tot mai mulți bătrîni – și din ce în ce mai bătrîni – și tot mai puțini copii. Printre altele, aceasta înseamnă că tot mai puțină populație activă va trebui să întrețină tot mai mulți bătrîni. Și aceasta în condițiile în care, în ceea ce privește durata medie de viață activă (durata în care o persoană cu vîrsta de 15 ani va fi activă – fie angajată, fie șomeră – pe parcursul întregii vieți) ne situăm pe locul 21 în UE28, cu un decalaj uriaș între bărbați (locul 15) și femei (locul 25)…

Ioan Dobrescu, 78 își ocupă timpul având grijă de animalele din ogradă. Copiii însă vin și îl vizitează în casa sa din Poiana Mărului, îi mai aduc de mâncare. © Ioana Moldovan

Dar cum trăiesc, deocamdată, acești bătrîni?

Datele sunt seci: în 2016, 35% din totalul pensionarilor au avut venituri sub pragul de subzistență calculat pentru un pensionar singur (adică 594 lei), iar 44% din totalul pensionarilor au avut venituri sub pragul minim decent (adică 752 lei) – ne spune un studiu ICCV. Sau alte cifre: 9% dintre pensionarii de asigurări sociale de stat și agricultori se aflau sub pragul sărăciei absolute, iar 40% sub pragul sărăciei relative. Pensiile (care asigură puțin peste jumătate din veniturile totale lunare ale gospodăriei) au crescut, este adevărat, dar puterea lor de cumpărare a scăzut. În final, peste 40% dintre aceste gospodării declară că nu au putut face față cheltuielilor curente cu venitul existent – procentul fiind, ca totdeauna, mai mare în rural decît în urban. Una peste alta, putem spune că aproximativ jumătate din bătrînii României o duc prost spre foarte prost.

În aceste condiții, nu este de mirare că România conduce detașat topul european al persoanelor de vîrsta a treia economic active (20,8% dintre persoanele între 65 și 84 de ani și 9,6% dintre cele de peste 85 de ani). Dar este oare acesta un motiv de mîndrie sau, dimpotrivă, de tristețe? Toate aceste persoane sînt „economic active” nu pentru că vor să facă fitness sau au un hobby, ci pentru că nu au încotro și trebuie să rămînă active pentru a supraviețui!

Batrân la tăiatul porcului în Sălcioara, județul Ialomița. © Ioana Moldovan

Toate aceste aspecte ale vieții bătrînilor sunt (relativ) vizibile, pot fi înregistrate, comparate și transformate în policy papers. Ceea ce este mai puțin vizibil este ceea ce e în sufletul acestor oameni. Un prim lucru pe care îl știm este singurătatea: cam 1,5 milioane de persoane vîrstnice ar fi afectate de această problemă, consideră un studiu GFK. „Singurătatea” se rezumă însă aici mai degrabă la izolarea fizică. Astfel, numărul gospodăriilor formate dintr-o singură persoană avînd vîrsta mai mare de 60 de ani a crescut cu 14% în primul deceniu al post-comunismului și este în continuă creștere – ceea ce oricum este grav.

Dar există și alte forme de izolare: cele sociale, care țin de statut, de apreciere, de imagine publică. Or, din acest punct de vedere, bătrînii din România par să fie supuși unei degradări morale alarmante. În condițiile în care familia se află în continuare în topul tuturor sondajelor referitoare la valorile centrale ale românilor, bunicii încep să fie percepuți și tratați tot mai mult ca pensionari – o povară mai mult decît un ajutor, un moș mai degrabă decît un strămoș, un străin mai degrabă decît un membru al familiei. Mai mult, „bătrînii” sunt învinuiți tot mai mult de „starea națiunii”: ei sunt nostalgicii comunismului, ei „strică” alegerile, ei sunt piedica în calea dezvoltării.

Ieșiți în stradă, e timpul pentru o schimbare, dacă tineretul nu face nimic, bătrînii ne hotărăsc soarta! – i-a mobilizat Ombladon pe tineri la manifestațiile din București. În sfîrșit, bătrînii – adică, pur și simplu părinții – încep să devină țapii ispășitori pentru lipsa de orizont sau eșecul tinerilor – adică al propiilor copii. Dacă părinții noștri au reușit fără prea mari eforturi să își ia un apartament, adică o cutiuță artificială pe verticală într-un bloc cu n cutiuțe, iată că noi nu mai avem nici luxul ăsta – posta, revoltată, o tînără pe un cont de facebook. În cel mai bun caz ne putem plăti o chirie, pe care o schimbăm după cum bate vîntul schimbării, care ne mătură la intervale regulate. Acum care ar fi atitudinea potrivită? Să nu mai privim cu invidie la părinții noștri și să ne așezăm pe o bancă în parc, împăcați cu epoca și cu condițiile ei?

Nu mi se pare însă nimic de „invidiat” la situația actuală a bătrînilor din România…

Francisc Barabas, 76, a fost miner în Petrila timp de 26 de ani. Majoritatea colegilor săi au murit. Acum trebuie să aibă grija de nevasta sa, care nu se mai poate deplasa decât cu cadru. © Ioana Moldovan