SATUL

fotografii de Andreea Retinschi, text de Vintilă Mihăilescu, infografic: quickdata.ro

Uităm adesea că sîntem cea mai rurală și agrară societate din Europa și eludăm de regulă că, așa cum spune sociologul Vladimir Pasti, România post-comunistă a cunoscut, de fapt, două tranziții: „România a ales politic să reconstruiască ruralul pe un sistem de distribuţie pre-capitalist, bazat pe gospodăria agricolă de subzistenţă plus o economie simplă de piaţă (non-capitalistă), în vreme ce în urban a fost construit un sistem principal de distribuţie de tip capitalist, în varianta capitalismului neo-liberal, dominat de capitalul străin. (…) …prin construirea a două sisteme de distribuţie principale relativ autonome între ele, societatea românească a fost practic descompusă în două societăţi alternative.” Distanța dintre aceste „două Românii” se măsoară, ca să spunem așa, în timp: sîntem călare pe mai multe decenii, uneori chiar secole, cu orașe de secol XXI și sate de secolul XVIII-XIX.

mouse over pentru navigare sau click pentru a deschide galeria de fotografii
gliseaza pentru mai multe fotografii

Mai departe, în interiorul spațiului rural, distanțele pot fi și ele de decenii sau secole, între sate cu „case făloase” și cătune îmbătrînite, la limita subzistenței. O privire, fie ea și rapidă, asupra acestor decalaje scoate în evidență o situație generală îngrijorătoare:

  • Agricultura reprezintă 29 % din ocuparea forței de muncă în România, însă numai 5% din PIB. Ea se practică în ferme individuale de subzistenţă, care reprezintă 99,2% dintre exploataţiile agricole din ţara noastră și dintre care 2,6 milioane gospodării deţin sub 1 hectar de pământ; numai restul de 0,80%, care deţin 44% din suprafaţa agricolă, sînt exploataţii cu personalitate juridică.
  • Doar 3,41% din drumurile comunale sînt modernizate, mai mult de 25% dintre comune neputînd utiliza drumurile în perioadele cu precipitaţii – ceea ce le izolează și mai mult de „cealaltă Românie” și facilitează fenomenul „pungilor de sărăcie”.
  • Munca salariată reprezintă doar 39 % din ocuparea forței de muncă în zonele rurale, față de 92 % în zonele urbane, drept care veniturile medii ale unei gospodării rurale sînt cam jumătate din cele ale unei gospodării urbane, 55% dintre locuitorii zonelor rurale fiind expuși riscului de sărăcie sau de excluziune socială (în comparație cu 31% în orașele mici și suburbii și 28% în orașele mari); aproximativ 80 % din beneficiarii asistenței sociale trăiesc la sate.
  • Doar 4% dintre locuitorii satelor au studii superioare, faţă de 25,4% în urban; numai 6,5% dintre comune beneficiază de toate formele de învăţămînt pre-universitar; raportul de locuitori la un medic este de 1417, faţă de o medie de 378 locuitori la un doctor în mediul urban, iar în 153 de comune populația nu are deloc acces la servicii de sănătate
  • Pînă în prezent, doar puțin peste 15% din cele 32 de milioane de proprietăți rurale estimate sînt înregistrate în baza de date eTerra, ceea ce face ca circulația proprietății funciare să fie încă, legal, foarte limitată.

Și lista ar putea continua, adăugînd și faptul că aceste decalaje și inechități par să crească și nu să descrească. Mai grav, o eventuală modernizare rapidă și intensă a agriculturii ar reduce pe măsură volumul forței de muncă necesar, făcînd intolerabil social uriașul șomaj (mascat) deja existent.

Ce mai caracterizează atunci „satul” actual și „țăranii” săi?

Un răspuns posibil ar fi gospodăria. Dar nu ca locuință cu acareturile ei aferente, ci ca mod de viață, ca strategie domestică. În literatura de specialitate se vorbește de mult despre householding ca principiu economic specific societăților țărănești în general. Noi vorbim despre agricultură/economie de (semi)subzistență sau, eventual, despre economie domestică. Dar nu este vorba doar despre economie și calcule pragmatice, ci și despre strategii flexibile de (re)distribuire a muncii, consumului și, nu în ultimul rînd, a suportului afectiv între membrii unei rețele domestice bazate pe rudenie. Să-i spunem unitate de gospodărire. Iată cîteva ilustrări din…Săteni, un sat inventat, dar cu gospodării reale:

Săteni este un sat de deal. În comunism, cam o treime din localnici lucra în fabricile din orașele învecinate, dar după căderea comunismului majoritatea au rămas fără locuri de muncă și s-au întors în sat, de unde 40% au plecat curînd mai departe în căutare de lucru și condiții mai bune de viață. În zona lor a înflorit însă turismul, astfel încît cei care au reușit să-și legalizeze mai repede vechile lor acte de posesiune făcute „de mînă” au putut să vîndă teren unor oameni mai bogați de la oraș și să obțină bani buni pe el. Le-a rămas și o parte din pămînturile obștei, reînființată în 2000. APIA le-a adus și niște finanțări ca sprijin în agricultură, dar puțini sînt cei care înțeleg cum funcționează acestea, iar unora, mai întreprinzători, nu prea le convin constrîngerile care vin la pachet cu subvențiile. În acest context general, diferitele gospodării s-au descurcat și au procedat diferit:

Gospodăria lui Vasile. Vasile este cioban din tată în fiu. A reușit să vîndă niște teren la preț bun, a investit totul în oi și a intrat pe piața emergentă de „produse tradiționale”. Cu banii obținuți astfel și-a ridicat o pensiune, dar a abandonat-o, neputînd face față pe ambele fronturi; acum a declarat-o închisă, ca să nu mai plătească taxe, și o închiriază doar „la prieteni”. Soția lucrează cot la cot cu el, băiatul a renunțat la școală pentru a intra în afacerea de familie, în timp ce fata a ales să plece la universitate, dar vine să-i ajute în fiecare vacanță. Împreună au cîștigat un proiect PNADR, dar acum nu mai știu cum să o scoată la capăt: contractul le cere să crească mai multe oi decît își pot permite.

Gospodăria lui Marin. Marin este funcționar la primărie, soția lui a devenit casnică după ce fabrica la care lucra s-a închis iar băiatul a plecat la muncă în străinătate. Relațiile la primărie i-au permis lui Marin să-și facă rapid actele de proprietate și să vîndă cea mai mare parte a terenului bunicilor săi unei familii din București. Cu banii obținuți și cu cei trimiși de băiat din străinătate, au construit o casă mare pentru băiat, dar acesta s-a căsătorit în Spania și nu a mai venit de cinci ani în țară. Acum folosesc casa ca pensiune, de care se ocupă soția și mama acesteia. Marin plătește unor vecini romi să cosească grădina „bucureștenilor” (adică fostul său teren), folosește fînul la crescutul cîtorva vaci și oi, de care se ocupă un văr și, împreună, vînd produsele turiștilor și la tîrgul duminical din apropiere. Soacra sa a moștenit niște dramuri în obște și ceea ce primește pe ele este pus la comun.

Gospodăria lui Ion. Ion a fost muncitor categoria VI la o fabrică din orașul învecinat, soția sa fiind casnică. În 1992, fabrica s-a închis, Ion nu a mai găsit de lucru iar cei doi copii s-au așezat la casele lor în două orașe diferite. Ar vrea să vîndă terenul ca să facă rost de bani, dar acum nu-l mai cumpără nimeni. Au mai rămas cu trei vaci. Ion cosește fînul, soția se ocupă de vaci și împreună fac ceva brînză pe care soția o vinde pe sub mînă la hotelul unde s-a angajat cu jumătate de normă. Mai dă o parte din lapte unor rude care au copii mici și care le dau în schimb fructe de pădure. Soția lui Ion face dulcețuri pe care încearcă să le plaseze tot la hotel. Una peste alta, s-ar descurca, dar duc în permanență lipsă de bani iar Ion, care nu-și mai găsește rostul, s-a apucat de băutură.

Forma rurală a distincției sociale, gospodăria rămîne exemplară și astăzi pentru satul românesc. De asemenea, rămîne cea mai adecvată strategie căci, redistribuind flexibil, după posibilități și oportunități, munca, consumul și suportul moral, rămîne o plasă de siguranță în vremuri tulburi. În sfîrșit, în și prin aceste „unități de gospodărire” se produce noua stratificare socială a satului românesc, de la noii săraci la noii înstăriți; bogăția nu a ajuns încă la sat.