Ușile autobuzului se deschid și, cu fiecare treaptă coborâtă, nările se umplu de mirosul înțepător care vine să zbiere „bine ați venit în Dallas”. Piciorul calcă pe pământul bătătorit și prăfos, iar în fața ochilor se ivește adunătura de barăci, așezate de parcă ar fi rezultatul unor repetate aruncări de zaruri. Un nor gros de praf se ridică în urma unui camion, pe o culme din apropiere. Câțiva pași și Denis e acasă.

Împarte cei optsprezece metri pătrați, împrejmuiți de plăci de rumeguș presat portocalii cu mama, două surori și unul dintre frați. Celălalt frate locuiește la un unchi. Denis își lasă ghiozdanul și îi face cadou surorii mai mici ce a rămas din punga de chipsuri începută la școală. Acasă pentru Denis este cartierul Dallas din Pata Rât, Cluj-Napoca.

apasa pe imaginea de mai jos pentru a deschide galeria de fotografii
gliseaza pentru mai multe fotografii

Denis este elev în clasa a patra la școala Traian Dârjan, situată în apropierea comunității. Este o școală segregată, cu peste 98% elevi de etnie romă, la care merg mai toți copiii din Pata. Pare micuț pentru cei zece ani ai săi, unsprezece în aprilie, dar constituția firavă ascunde o energie uriașă. Îi plac matematica și româna, dar cel mai mult îi place să deseneze. Face asta de la cinci ani. „Îmi place să fac portrete de fete și mai puțin de băieți”, spune Denis, adăugând că se inspiră din colegii de clasă. Mai desenează și personaje din desene animate, Sponge Bob având un loc de seamă în lucrările sale.

În clasă, elevii, supravegheați de învățător, așteaptă profesorul la ora de religie. Acesta întârzie. Încep să se joace telefonul fără fir. Joacă vreo trei ture, profesorul tot nu vine. Învățătorul le dă voie să iasă în curtea școlii, să se joace la aer. Se joacă hoț-police, leapșa, țopăie în niște pătrate desenate cu creta pe asfalt. Se sună. Profesorul de religie tot n-a venit.

Din 2019, Denis a intrat în programul de educație United Way desfășurat în Pata Rât împreună cu Asociația FDP din Cluj. Pe lângă el, alți 65 de copii beneficiază de acest program. Filosofia din spatele centrelor comunitare United Way este că educația este singura șansă prin care se poate schimba o comunitate. Spre deosebire de alte centre amenajate în școlile unde învață, centrul pentru copiii din Pata este în buricul Clujului. „Vorbim de o comunitate segregată, o comunitate care veșnic e ținută la o parte, copii care sunt ținuti într-o școală segregată”, spune Alexandrina Kiss, director filială FDP Cluj. „Și atunci ne-am propus să facem un centru comunitar pentru copiii care sunt de la periferie, în centrul Clujului. Pentru că practic astfel au oportunitatea să vină de acolo, de la marginea orașului, în centru. Asta vine la pachet cu a merge cu autobuzul, a învăța că e nevoie să folosești bilet, cum te comporți, adică toate abilitățile de care ulterior vor avea nevoie.” „Am vrut să-i aducem, să vină ei spre inima orașului, dacă orașul nu merge neapărat către ei și îi segreghează”, adaugă Ada Gabor, Manager Birou Timișoara, United Way România.

Pandemia le-a pus însă bețe în roate. Deplasarea cu transportul în comun devenind complicată, au fost nevoiți să reducă activitățile din centru la o zi pe săptămână, vinerea. Restul se derulează acum într-o unitate mobilă, câteva containere amenajate, peste drum de casa lui Denis, în Pata Rât.

Ajuns la centrul mobil, primul lucru, Denis se spală pe mâini. În cealaltă încăpere, se dezbate dacă copiii trebuie să aibă telefon mobil sau nu. Copiii sunt împărțiți pe două echipe, unii aduc argumente pro, ceilalți contra. Denis se așează la masa pro. 

„Mami, vreau telefon, mami, vreau telefon” îi spune de ceva timp Denis mamei lui. „Nu am de unde”, este răspunsul ei de fiecare dată. Tot ce poate face Larisa este să îi împrumute telefonul ei din când în când. „Mă zăpăcește cu TikTok-ul lui”, spune ea. „Îl mai las pe al meu, dar el își dorește să aibă el, nu numai când pot să îl las. Deocamdată, chiar nu pot. Chiar nu pot.”

Denis are două conturi de TikTok, unul pe telefonul mamei și altul pe tableta surorii. Pe primul are 107 urmăritori, pe celălalt doar 36, că nu postează prea des acolo. A primit și el tabletă de la școală, dar târziu. Între timp, i-a fost furată. Și-a pus și desenele pe TikTok, dar nu au făcut la fel de multe „inimi” ca atunci când postează filmulețe cu el dansând pe Jador.

De pe YouTube a învățat cum să aibă grijă de Pufi, cățelușa de trei ani pe care a luat-o de pe stradă. „Era pe stradă, murdară și de toate. Și schiopăta, adică mergea așa cumva. Am bandajat-o și am avut multă grijă. M-am uitat pe YouTube cum să faci, cum sa vindeci câinii”, îmi povestește Denis.

Denis cere o coală de hârtie și începe să deseneze. Creionul se mișcă rapid în mânuța lui, când lăsând linii negre cu vârful, când ștergându-le cu guma de la celălalt capăt. Cu degetele de la mâna stângă estompează din când în când desenul. Pe foaie apar doi ochi mari, cu gene stufoase. ”Mami, oare aș putea să ajung vreodată la școala de desen?”, o mai întreabă Denis pe Larisa.

– „Ce vrei să te faci când o să fii mare?

– Șofer pe mașina de gunoi” i-a răspuns odată unul dintre copiii din Pata Rât Alexandrinei. 

„Ca să poată să viseze la ceva, trebuie sa vadă”, spune Alexandrina. „Dacă n-a ieșit niciodată din comunitatea aia, asta a văzut. Nu poți să visezi că o să devii astronaut dacă, nu știu, televizorul prinde numai anumite programe, la școală nu ajunge doamna să-ți povestească despre sistemul solar sau despre diferența dintre astronom și astronaut. Și atunci rămâi cu șofer pe mașina de gunoi.” Sau „cineva, cândva”, cum i-a răspuns o altă fetiță.

În această idee, componenta de invitați speciali care le vorbesc copiilor despre diverse interese profesionale sau hobby-uri, este una foarte importantă în program. „Ideea e că eu vreau ca acest copil să își dorească cât mai mult și să-și atingă potențialul”, spune Ada Gabor. „Scopul nostru este să-l ajutăm să aibă acea viziune, să depășeasca acel vreau să devin cineva cândva, și să puncteze vreau să devin medic, vreau să devin învățătoare, vreau să devin avocat, vreau să devin tinichigiu sau coafeză. Orice.”

Denis vrea să ajungă designer vestimentar. Așa i-a mărturisit mamei lui. „Prima mea pasiune a fost să fiu bucătar, dar după aceea am realizat că îmi place mai mult desenatul”, îmi spune Denis. La nouă ani, făcea clătite singur. Își prepară singur omleta sau ochiurile și ar mânca cartofi prăjiți cu ochiuri în fiecare zi. Când nu sunt ouă, pe locul doi e supa Rollton. În preajma Crăciunului, o ajută pe mama sa cu pregătirile, căci îi place să facă rulouri cu șuncă și brânză.

Dar cel mai mult timp îl petrece desenând. Și nu-l deranjează nimic mai tare ca atunci când îi umblă cineva la creioane sau caiete în timp ce desenează. „Orice să-i facă, n-are treabă. Dar când i-a pus mâna pe creioane și acolo la caietele lui, jale”, povestește mama lui.

Larisa și-a încurajat mereu copiii să meargă la școală și să se țină de învățat. Nu a avut șansa la rândul ei să învețe să scrie sau să citească, dar crede că „fără școală nu o să facă nimic în viață. Ăsta e cel mai important lucru. Dacă n-au școală, n-au nimic.”

Nu este însă o părere împărtășită de toți din comunitate. „Nevoia de a obține resurse materiale acum e mai mare decât nevoia a continua partea de educație, pentru că ei acum nu au din ce trăi și nu reușesc să vadă că dacă ar merge la școală și ar învăța, șansele lor de a obține un loc de muncă mai bun, un salariu mai mare, cresc. Nu există capacitatea asta de a previziona. Nu o au nici părinții și nu o au nici ei”, spune Alexandrina. La școala unde învață Denis, cam 20 de elevi termină clasa a opta. Dintre aceștia, doar doi-trei merg mai departe, la școli profesionale. Toți din programul de educație.

„Problema e că fiind suficient de mari în clasa a opta, a noua, pot fi folosiți pentru a aduce aceste venituri, a colecta deșeuri din groapa de gunoi”, spune Ada. ” Și astea aduc beneficii materiale familiei, de aceea nu sunt încurajați.”

„Denis să devină ceea ce își dorește el”, spune Larisa. „Ce-o să vrea el, că asta e decizia lui, nu-i a mea. Deci ce-i place lui, aia să fie. Designer vestimentar, ăsta-i visul lui mai mare.” Dorința ei vine însă la pachet cu părerea de rău că nu își permite să îl trimită la o școală de artă. Venitul familiei constă în ajutorul social și alocația. „Nu am posibilitate. Costă transportul – acum e autobuz care îi duce și îi aduce de la școală -, la alte școli trebuie fondul școlii, fondul clasei, nu știu ce mai trebuie pe acolo. Rechizitele sunt mult mai diferite decât la o școală normală. Clar, sunt foarte scumpe, nu îmi permit.”

– „Denis, tu visezi cu ochii deschiși! 

– Da, bine, păi eu vreau să mă duc. Așa o să fie.

– No, bine, dacă zici tu, așa să fie.”

Fie ca rampa de gunoi din Pata să devină rampa de lansare a lui Denis.

*prenumele copiilor fotografiați au fost schimbate, pentru a le proteja identitatea

Documentarea materialului a fost posibilă cu ajutorul Fundației United Way și cu sprijinul financiar al Fundației Globalworth

,,Educația, centrul schimbării în comunitate este unul dintre principalele programe de educație ale United Way România. Obiectivul său central este sprijinirea unui număr de 12 centre de zi înființate de United Way România, care funcționează ca hub-uri comunitare.

Beneficiind de finanțări oferite de Fundația Globalworth, programul previne abandonul școlar în comunitățile sărace urbane și rurale, unde nu educația copiilor este prioritatea, ci lupta zilnică pentru a găsi resurse necesare supraviețuirii. Are o abordare integrată, în cadrul căreia acțiunile sunt concentrate asupra nevoilor copilului. Părinți, profesori, voluntari și asociații nonguvernamentale locale lucrează împreună pentru rezolvarea problemei abandonului școlar, care nu este una a copilului, ci a întregii comunități.

În cele 12 centre comunitare din Urlați, Fundulea, Băicoi, Jilava, Pădureni, Cluj-Napoca (Pata-Rât), Timișoara (Școala  nr. 20) și 5 comune din jud. Timiș (Sânandrei, Mașloc, Carani, Șemlacu Mare și Bucovăț), 2.700 de copii, 2.160 de părinți și 540 de profesori sunt implicați, în cei 5 ani ai programului, în peste 1.700 de activități educaționale.

DESPRE AUTOR

Ioana Moldovan este jurnalist și fotograf documentarist freelance din București, România.

Reportajele ei au fost publicate de The New York Times, ESPN, Al Jazeera English, Huffington Post, LensCulture, Radio France Internationale și Vice printre alții. A lucrat de asemenea la proiecte multimedia finanțate de Comisia Europeană și Fundația Friedrich Ebert.

În 2016, a participat la prestigiosul Eddie Adams Workshop, unde a primit și premiul The Bill Eppridge Memorial Award pentru excelență si adevăr în fotojurnalism. Ambasada Statelor Unite la București i-a acordat premiul “Women of courage” pentru activate remarcabilă în evidențierea adevărului prin fotojurnalism.

Ioana Moldovan s-a numărat printre cei 10 fotografi est-europeni selectați să participe la Masterclassul de fotografie documentară al agenției foto olandeze NOOR.

ABONARE NEWSLETTER 

RECOMANDĂRI