SHARE

Lumina caldă a apusului de iulie îi mângâie fața pe jumătate acoperită de barba roșcată și ochelarii de soare, în timp ce Albert Veress soarbe dintr-o halbă de bere. Este berea locală Csíki Sör, pe numele ei complet Igazi Csíki Sör – sau, în traducere, „adevărata bere Ciuc”.

Albert este de etnie maghiară și s-a născut în 1981 într-unul din orașele României ce-și poartă numele în două limbi, Miercurea Ciuc/Csíkszereda. Este locul unde a copilărit și din care nu ar vrea să plece niciodată. „Mi-a plăcut dintotdeauna să stau în Ciuc, n-am vrut niciodată să mă mut altundeva sau într-o altă țară. Cred că l-aș putea numi un fel de patriotism local. Am vrut să contribui aici la ceva”, spune el.

apasa pe imaginea de mai jos pentru a deschide galeria de fotografii
gliseaza pentru mai multe fotografii

Crescut într-o familie de medici, cu o soră mai mare ce a urmat aceeași cale, așteptările erau ca Albert să meargă la facultatea de medicină. Dar pe când era în clasa a zecea la liceul maghiar Márton Áron, la profil chimie-biologie, s-a înscris în trupa de teatru a școlii. I-a plăcut enorm. Înclinații artistice avea de mic, de când lua lecții de pian, așa că a decis să dea la actorie. „Tatăl meu încerca să-mi explice că fiind doctor pot să joc teatru, dar fiind actor nu o să pot să fiu medic”, își amintește Albert râzând.

A mers la facultate în Târgu Mureș. Îndrăgostit de orașul natal, nu a vrut să continue la teatrele maghiare din Cluj sau Sfântu Gheorghe. În 2003 când termina Albert facultatea, teatrul din Miercurea Ciuc abia avea „vârsta” de clasă pregătitoare, iar o trupă stabilă avea doar din 2000. Directorul teatrului din Ciuc a văzut câteva piese în care a jucat Albert la facultate și l-a chemat. „Era ceva nou, eram plini de elan să facem teatru aici, așa că îmi plăcea foarte mult.”

La primele ore ale unei dimineți de luni, o cască de poliție și una de pompieri își fac drum cu mișcări rapide prin sufrageria lui Albert. Prin viziera celei albe se văd râzând ochii căprui ai unui băiețel de șapte ani. De sub cea roșie ies zulufii blonzi ai altuia de trei ani. Sunt Berci și Gergő, cei doi fii ai lui Albert. Este una din zilele în care stau la tatăl lor. Berci este o formă de alint pentru Albert. Toți bărbații din ultimele patru generații de Veress poartă acest nume. „Tatăl meu a primit numele tatălui său și i-a plăcut foarte mult. Și a zis hai să facem dinastie”, povestește Albert râzând cu poftă. „Nu am vrut să rup lanțul ăsta.”

Pe mama lor, Csilla, fosta lui soție, a cunoscut-o la facultate în Târgu Mureș. Era cu un an mai mare. Dar nu erau prieteni. Când au ajuns colegi de teatru în Ciuc, s-au apropiat. După șapte ani de relație, s-au căsătorit. După șase ani de căsătorie, au divorțat.

Pe patul din camera lor cu vedere la un supermaket și dealuri împădurite, Berci și Gergö se țin strâns în brațe. Din ochii de un albastru cenușiu ai mezinului curg lacrimi. E supărat că l-a certat tatăl. Albert îl ia și el în brațe și încearcă să îl consoleze. În scurt timp, lacrimile se usucă și începe joaca în bucătărie.

Câteva ore mai târziu, Albert strânge trenulețe roșii și șine de tren de pe covorul dungat devenit traseu feroviar. Le așează pe toate într-o cutie mare de plastic, pusă bine până când băieții vor veni din nou în vizită.

„După divorț, am ajuns într-o criză de indentitate cumva”, spune Albert. „Trebuia să-mi pun ordine în viață și mi-a luat foartă multă energie.” Își amintește cât de activ era înainte, în viața de zi cu zi și în fiecare lucru pe care îl făcea. „În ultimii doi-trei ani, de multe ori doar stau și mă gândesc… sau mă uit la seriale”, continuă el zâmbind trist. „Cred că am fost și încă sunt într-un fel de criză în care trebuie să mă recompun, să mă redefinesc.”

Nici teatrul nu i-a fost aproape în ultima perioadă. După cincisprezece ani de jucat și roluri mari, simțea că se plafonează. Sunt ani de când voia să aibă mai mult timp pentru muzică. „Mie muzica îmi place foarte mult. Și să ascult, și să fac muzică. Poate că îmi place chiar mai mult decât să fac teatru.”

Cel mai bine acum cântă la tobe. Dar și pianul, chitara, muzicuța, mai nou și contrabasul, sunt intrumente pe care le stăpânește bine. La tobe a învățat să cânte în facultate. Mai târziu, a înființat un trio de blues, numit Kiss, Nagy & Veress Trio. „Am lăsat așa fiindcă nu am vrut să fabulăm un nume, iar kiss înseamnă mic, nagy înseamnă mare și Veress înseamnă roșu, roșcat, așa că am lăsat-o așa. Între timp am glumit că o să redenumim trioul The Divorcees Blues Trio, fiindcă toți trei am divorțat. Eu eram ultimul”, râde Albert.

Acum le e greu să se întâlnească și să repete. Bassistul e actor în Timișoara, chitaristul în Sfântul Gheorghe. E complicat să găsească timp în care toți sunt liberi de la teatru. De aceea, au avut mai multe concerte decât repetiții.

Din nevoia de a nu sta departe de muzică, s-a alăturat și unei trupe din Miercurea Ciuc, Ramm-Brandt. Este o formație tribut Rammstein, unde cântă la clape. Au vreo șapte piese proprii, în germană, cu texte din Goethe, Nietzsche sau Shakespeare.

Lui Albert îi mai place mult să compună muzică pentru teatru. „Am compus deja pentru vreo zece spectacole.” Pentru unul dintre acestea, în care fosta soție juca rolul principal, a învățat să cânte la contrabas. De Crăciun, a primit unul cadou de la ea.

Sub două stative cu lumini puternice, Albert așează meticulos pachetul de țigări pe un pahar de țuică mic, transparent. Începe să îl fotografieze. A primit o comandă pentru fotografie de produs de la un prieten. De fotografie s-a apucat în școala generală, pe un Smena 8. Avea și laborator acasă. În facultate nu l-a mai interesat așa mult, dar în 2014 s-a înscris la un curs de trei ani la școala populară de arte din oraș. „În ultimii ani, asta am făcut, am supraviețuit financiar, nici pe foto nu am mai avut proiecte ca înainte.”

Mai departe de greutățile vieții de zi cu zi, Albert crede că „să trăiești ca ungur în Miercurea Ciuc e foarte ușor,” comparativ cu alte orașe precum Târgu Mureș sau Cluj, unde e mult mai greu.

„Noi nu avem atât de mult problema asta de a ne menține identitatea. Fiindcă suntem între noi, nu e greu să ne-o menținem”, spune Albert. În Miercurea Ciuc, aproape 82% dintre locuitori sunt de etnie maghiară. „Dar, de exemplu, prietenul meu din Timișoara, dacă vrea ca fiica lui să se ducă la dansuri populare [maghiare], deja nu prea mai are unde să se ducă, trebuie să vină aici”.

Continuă să explice că e trist pentru el să se întâlnească cu prieteni maghiari din Petroșani, din Maramureș sau alte locuri, unde „văd că se pierd, văd că ceva moare.”

Pentru el, această pierdere este un efect, încă prezent, al procesului de românizare a maghiarilor început pe vremea comunismului. „Sunt oameni cu nume maghiar care nu vorbesc o iotă în maghiară. Bunicul lui era maghiar get-beget și acum nu știe ce e. Nici nu știe cum s-a întâmplat. El nu a vrut să fie român, doar că a fost singurul ungur din sute de muncitori la mină și poate s-a căsătorit cu o româncă și a vorbit cu toată lumea în română și fiul lui a mers la școală în română că nu mai era școală maghiară. Și atât trebuie. Și asta e trist.”

În viața personală, nu a avut niciodată probleme directe din cauza discriminării etnice. Cu efectele indirecte a crescut cumva, erau un fel de normalitate. Spune că și astea au scăzut și acum e din ce în ce mai bine, dar asta se datorează și faptului că „s-a luptat foarte mult din partea noastră, pentru drepturi, pentru limbă, pentru școli.”

„Pentru noi e o luptă continuă. De exemplu, ca să scrie și în limba maghiară Csíkszereda, ne-a luat nu stiu câți ani. Și ce-i asta? Un fleac. E un nimic, numai ceva simbolic, nu? De ce era atât de greu? Care era mentalitatea care punea frână acestui lucru? Pe cine deranja?”, spune el.

În drum să lase copiii acasă la fosta soție, Albert se oprește la supermarket să facă niște cumpărături. Gergö stă cocoțat în cărucior, în timp ce Berci îl împinge printre rafturile cu produse.  La casă, se conversează cu doamna de acolo în maghiară.

Albert nu înțelege de ce un român ce trece prin Miercurea Ciuc se simte jignit dacă „una de la Kaufland nu vorbește limba lui. Nu trebuie să fie asta o știre pentru întreaga națiune sau preluată de France Presse.” „Eu cunosc foarte puține persoane care nu vorbesc româna. Una e prietena mea și știu că nu din mândrie nu vorbește, ci de rușine, se jenează fiindcă n-a învățat bine. De ce n-a învățat bine? Nu știu a cui vină e… și a părinților, și a sistemului, și a circumstanțelor. Nici eu nu vorbesc bine românește, dar încerc.” Albert și Boróka sunt împreună de doi ani de zile. Înainte să revină în țară, Boróka a trăit foarte mult timp în Anglia și Statele Unite.

Albert e mândru că e maghiar pentru că, spune el, are o istorie în spate. Ar vrea să fie mândru și că e cetățean român, de data aceasta pentru motive care țin de prezent. Dar… „dacă în occident românii nu ar avea o reputație proastă, dacă Romania ar avea un turism bun, dacă ar avea politicieni inteligenți care pot să spună două fraze una după cealaltă… Asta e o problemă generală a noastră, ca cetățeni români, cu politicienii noștri, cu corupția noastră.”

Ține cu Halep la tenis și cu echipa României la fotbal, deși nu prea e microbist. „Dar fotbalul nu e un exemplu bun, că Ungaria în fotbal e atât de nașpa”, spune el râzând.

Ce-i lipsește lui Albert, ca minoritar ungur, ca să ajungă să fie mândru și de cetățenia sa română, e să fie tratat ca un maghiar care are tot dreptul să fie aici și ca statul român să își ceară scuze public pentru toate faptele comise în România împotriva diverselor minorități.

„Ce fain ar fi dacă eu aici, ca și hispanicul care e în America, aș fi mândru să fiu român și aș dori să-mi pun steagul românesc [la casă]. Ce fain ar fi!”

SUSȚINE ACEST SERIAL

DOCUMENTARIA este o comunitate de șase fotojurnaliști independenți, uniți de dorința de a documenta vizual, pe termen lung, subiecte importante care sunt ignorate sau tratate superficial de media tradițională.

Ne susținem munca din fonduri proprii și din donațiile cititorilor, așa că avem nevoie de contribuția ta pentru a putea continua să publicăm serialele de fotografie DOCUMENTARIA.

Donațiile se pot face:

Prin transfer bancar (te rugăm să menționezi “printre cei puțini” în descrierea transferului):

Asociația LEVANA
București
CIF 36801310
cont RO47BACX0000001280156001
deschis la Unicredit Bank

Cu cardul, în siguranță, online, cu ajutorul platformei Netopia MobilPay:

DONEAZĂ CU CARDUL

Prin PayPal:

DESPRE AUTOR

Ioana Moldovan este jurnalist și fotograf documentarist freelance din București, România.

Reportajele ei au fost publicate de The New York Times, ESPN, Al Jazeera English, Huffington Post, LensCulture, Radio France Internationale și Vice printre alții. A lucrat de asemenea la proiecte multimedia finanțate de Comisia Europeană și Fundația Friedrich Ebert.

În 2016, a participat la prestigiosul Eddie Adams Workshop, unde a primit și premiul The Bill Eppridge Memorial Award pentru excelență si adevăr în fotojurnalism. Ambasada Statelor Unite la București i-a acordat premiul “Women of courage” pentru activate remarcabilă în evidențierea adevărului prin fotojurnalism.

Ioana Moldovan s-a numărat printre cei 10 fotografi est-europeni selectați să participe la Masterclassul de fotografie documentară al agenției foto olandeze NOOR.

ABONARE NEWSLETTER 

RECOMANDĂRI