SHARE

Automatul de cafea huruie în timp ce paharul de carton se umple cu lichidul fierbinte, maroniu. Aburul cafelei se amestecă timid cu fumul de țigară, iar Ahmed mai trage o dată dintr-un Marlboro Gold. De sub sprâncenele negre, stufoase, privirea i se pierde pe geam, fixându-se absent pe ceva din curtea spălătoriei auto. Ca de nenumărate ori până acum, gândurile îl poartă departe, la familia rămasă în țara natală, în Siria.

Ahmed Khalid a ajuns în România pe 8 octombrie 1993, la vârsta de 28 de ani, pentru studii. Terminase facultatea de psihologie din Damasc, urmată de un masterat de doi ani. Timp de un an de zile a și predat la facultate în Siria, apoi a fost dat afară. „Din motive politice, sigur că da”, spune Ahmed. Crede că cineva care avea ceva împotriva lui l-a turnat la securitate. „M-au dat afară din toate funcțiile și m-au împins să plec. Aveai de ales două căi pe vremea respectivă: ori plecai, ori te aștepta închisoarea.”

Ahmed avea ceva prieteni care își terminaseră studiile în România. Mai avea un prieten în Salonic, Grecia și altul în Statele Unite. A tradus toate documentele și le-a trimis mai departe în cele trei țări. Cel mai rapid răspuns a venit din România. ”Și nu știu, spre ghinionul meu, spre norocul meu, am ajuns în România.”

apasa pe imaginea de mai jos pentru a deschide galeria de fotografii
gliseaza pentru mai multe fotografii

De la prietenii care studiaseră în România mai demult, pe vremea lui Ceaușescu, și s-au întors în Siria, auzise numai de bine. Că românii sunt un popor organizat, un popor primitor, harnic. Că te trezești dimineața la ora cinci și în stațiile de autobuz sau tramvai vezi oameni, adunați să meargă la muncă. Ahmed se mira: – „La ora cinci? La cinci dimineața oamenii se trezesc să se ducă la muncă?” – „Da, la ora cinci dimineața”, venea răspunsul. „Doamne ferește, ăștia sunt nebuni!”, gândea Ahmed.

Autocarul care l-a adus pe Ahmed de la Istanbul avea capătul la Gara de Nord. Când s-a dat jos, știa doar câteva cuvinte pe care le învățase în Siria: salut, bună ziua, ce faci. Pentru scurt timp a locuit la niște prieteni sirieni, studenți la medicină. Nu s-a împăcat cu stilul lor de viață: noaptea la Bingo, ziua somn. Împins de sfatul unui profesor din Siria, care îi spusese că dacă vrea să învețe limba, trebuie să stea în gazdă la o familie, să comunice cu ei, a căutat să închirieze o cameră la cineva. A găsit o femeie, fost secretar de partid la Bragadiru, care locuia în Rahova. O femeie foarte educată, își aduce aminte Ahmed.

Cât a stat la ea, Ahmed îi cerea să îl trimită pe el să facă piața. Femeia îi scria pe bilețel: ouă, brânză, roșii, cartofi. Cu biletul în mână, Ahmed identifica cuvintele din listă cu cele de pe tarabe. „Unde-s cartofi? Scrie cartofi, cartofi, cartofi. Asta înseamnă cartof. Scriu lângă cartof traducerea în limba arabă. Gata. Un kil. Tăiam cartofi. Roșii. Unde scrie roșii? Roșii, roșii… Scrie roșie? Da. Asta e roșie. Mă întorceam cu zece-unsprezece cuvinte, depinde ce luam de la piață.”

Primele două luni, a stat optsprezece ore pe zi să învețe limba română, cu dicționarele engleză-română, română-engleză, engleză-arabă. Femeia la care stătea credea că o să înnebunească, nici la masă nu voia să meargă. Dar după două lui, știa 75% limba, scris și vorbit.

O mașină intră pe poarta spălătoriei. Ahmed stinge țigara și se ridică să-și întâmpine clientul. Pășește apăsat în cizmele de cauciuc. Trupul slab, modelat de munca fizică și stres, duce parcă o greutate invizibilă.

Are de patru ani spălătoria auto din Șoseaua Colentina. Înainte a avut alta pe Vasile Lascăr care mergea mai bine. De patru ani muncește aici, de cele mai multe ori singur, din lipsă de personal. De patru ani nu a mai avut o zi de concediu.

Fața pe care se citește o oboseală veche schițează un zâmbet către clientul nou venit. Se lămurește dacă acesta dorește interior/exterior și se apucă de treabă. Mașina dispare pentru scurt timp sub clăbucul alb, apoi reapare sub jetul de apă rece. Cârpele se mișcă energic în mâinile lui Ahmed, absorbând ultimele picături de apă. „Vă mai aștept” zice Ahmed cu un alt zâmbet, de la revedere.

Zilele lui Ahmed curg una dupa alta, multe dintre ele ca niște copii xerox ale aceleiași foi. Încep dimineața la spălătorie și se încheie seara târziu, tot la spălătorie. Diferă numărul de mașini care îi trec pragul. Când plouă, mai are timp să-și tragă sufletul.

Mai diferă prietenii sirieni care vin să bea o cafea cu Ahmed și să discute despre ce se mai întâmplă acasă, în Siria. Într-o zi e un pictor, în alta un doctor, în alta un antreprenor, altădată doi dintre ei sau mai mulți.

Ahmed și-a făcut și prieteni români, însă aceștia îl vizitează mult mai rar. Sirienii au afacerea lor, își fac timpul cum vor ei, îmi explică Ahmed. Românii sunt cu job, de-aia ajung mai greu. „Cu prietenul meu Paul, de un an încercăm să ne vedem. Mă sună de două, trei ori pe săptămână: Hai să ne vedem! Stă în Militari. Îi spun: băi Paule, când termin programul, sunt stresat, sunt necăjit, sunt… După ce termini programul să mai ai chef să te duci în Militari cu aglomerația asta, o oră dus, o oră întors…”

Sună telefonul. Pe ecran apare chipul tânăr, încadrat de hijab, al nepoatei lui Ahmed. Sună din Ma`arat al-Nu`man, provincia Idlib, la vreo optzeci de kilometri de Allepo, locul unde s-a născut și a copilărit Ahmed. Vorbesc despre ce a mai făcut la școală, despre restul membrilor familiei, despre bombardamente. Situația din Siria și faptul că familia lui e prinsă acolo îl apasă constant pe Ahmed.

De-a lungul timpului, Ahmed s-a mai întors în Siria să își viziteze familia. În 2008, după moartea lui Hafez al Assad și dezamăgit de niște încercări de afaceri nereușite în România, era chiar hotărât să rămână. A plecat împreună cu soția sa româncă, Elena, și cele două fiice, Fatima și Isra. Fata cea mare, Fatima a făcut clasa întâia în Siria. În vacanța următoare, în 2010, s-au întors în România. Elena a insistat ca fata să rămână aici la școală, iar Ahmed a fost de acord să încerce timp de un an. Planurile de a reveni în Siria au murit apoi cu începutul revoluției, în 2011 și cu războiul ce continuă și în ziua de azi.

Întors în România, Ahmed și-a deschis prima spălătorie. Trebuia să facă ceva. Dar nu ăsta era visul lui. „Au fost ani în România în care nu am realizat absolut nimic”, zice Ahmed cu mâhnire. „A fost și va fi în continuare foarte dureros pentru mine. Că eu nu am venit să fac afacere sau șmecherii, sau găinării, sau ca bișnițar. Nu sunt făcut pentru așa ceva. Nu, absolut. Eu eram făcut să fiu profesor.”

Ahmed crede că nu a avut nicio șansă să fie profesor în România. „Nu, nu și nu, de trei ori nu”, spune cu convingere Ahmed, aducându-și aminte de întâlnirea cu șeful departamentului de psihologie de la Facultatea de Psiholohie și Științele Educației, când a vrut să se încrie la doctorat.

Reproduce din memorie conversația avută:

– Ce vrei să faci după ce termini doctoratul?, a fost prima întrebare a profesorului, după ce a privit scurt și disprețuitor peste foaia cu subiectele propuse de Ahmed și a aruncat-o pe catedră.

– Domnule profesor, cu acordul Dvs., mă văd lângă Dvs. la catedră, vine răspusul direct al lui Ahmed.

– Băi – mi-a zis, primul cuvânt, băi – n-am colaborat cu studenți din zona voastră până acum. În al doilea rând, avem copiii noștri pe care îi luăm sub aripă.

– Domnule profesor, și eu am dreptul, ca cetățean român – Ahmed a primit cetățenia română în 2004. Ca și ceilalți de care vorbiți Dvs. Nu vreau să mă luați sub aripa Dvs., vreau să mă îndrumati, atât, n-am cerut mai mult.

Discuția a degenerat și Ahmed a fost poftit să iasă afară. A plecat cu un gust foarte amar, zicându-și că nu are nicio șansă. A făcut doctoratul, sub îndrumarea altui profesor, pe care l-a apreciat mult. Nu a ajuns însă să fie profesor la rândul lui. A rămas cu spălătoria.

S-a lăsat întunericul. Ahmed își ia la revedere de la ultimul client și închide porțile spălătoriei. Mai nou, nici noaptea nu mai pleacă de acolo. Cu trei ani în urmă, soția sa Elena a împachetat tot, a luat fetele și au plecat de acasă. Acum, Ahmed doarme pe o saltea într-o încăpere din casa aflată în curtea spălătoriei, printre cutii, pungi și schimburile de haine pe care le-a adus cu el. Un calorifer electric vechi dezmorțește un pic aerul rece. Un fierbător de apă zace în priză într-un colț. Își aprinde un alt Marlboro Gold și deschide o carte, așteptând somnul.

„Din 2016 nu mai am nicio treabă, am scris niște articole, ar fi trebuit să termin o carte, n-am avut timp… Bineînțeles, cu stresul continuu cu familia mea din Siria și cu familia de aici, cu lucrul, cum stau lucrurile, nu am avut cum. Ultimii patru ani de zile au mers foarte nasol pentru mine, din toate punctele de vedere, social, economic, familial, politic, psihic.”

SUSȚINE ACEST SERIAL

DOCUMENTARIA este o comunitate de șase fotojurnaliști independenți, uniți de dorința de a documenta vizual, pe termen lung, subiecte importante care sunt ignorate sau tratate superficial de media tradițională.

Ne susținem munca din fonduri proprii și din donațiile cititorilor, așa că avem nevoie de contribuția ta pentru a putea continua să publicăm serialele de fotografie DOCUMENTARIA.

Donațiile se pot face:

Prin transfer bancar (te rugăm să menționezi “printre cei puțini” în descrierea transferului):

Asociația LEVANA
București
CIF 36801310
cont RO47BACX0000001280156001
deschis la Unicredit Bank

Cu cardul, în siguranță, online, cu ajutorul platformei Netopia MobilPay:

DONEAZĂ CU CARDUL

Prin PayPal:

DESPRE AUTOR

Ioana Moldovan este jurnalist și fotograf documentarist freelance din București, România.

Reportajele ei au fost publicate de The New York Times, ESPN, Al Jazeera English, Huffington Post, LensCulture, Radio France Internationale și Vice printre alții. A lucrat de asemenea la proiecte multimedia finanțate de Comisia Europeană și Fundația Friedrich Ebert.

În 2016, a participat la prestigiosul Eddie Adams Workshop, unde a primit și premiul The Bill Eppridge Memorial Award pentru excelență si adevăr în fotojurnalism. Ambasada Statelor Unite la București i-a acordat premiul “Women of courage” pentru activate remarcabilă în evidențierea adevărului prin fotojurnalism.

Ioana Moldovan s-a numărat printre cei 10 fotografi est-europeni selectați să participe la Masterclassul de fotografie documentară al agenției foto olandeze NOOR.

ABONARE NEWSLETTER 

RECOMANDĂRI