ERAU ȘI EI TINERI

fotografii și interviu de Andrei Pungovschi

 

 

Dacă ai sta de vorbă cu părinții tăi tineri, ce ai schimba la cum te-au crescut?

SHARE

Marius, 43 de ani, asistent medical. București, ianuarie 2019.

 

 

În primul rând, le-aș spune să se gândească un pic înainte de a face copii. Pentru că pe mine mama m-a făcut la 18 ani. Când m-a născut pe mine avea 18 ani. 18 ani. Suntem patru frați și ne-a născut unul după altul. Cu alte cuvinte, ea la 22 de ani avea patru copii. Ce ai tu în cap la 22 ani? Mai nimic, mai ales pe vremea aia. Tata mai mare cu trei ani decât mama, el avea 25 de ani și de asemenea, n-avea nimic în cap. M-au făcut pe mine și s-a dus în armată. Eu sunt cel mai mare. Mă bucur tare că suntem patru frați, dar să crești patru copii la 22 de ani, închipuie-ți cum e!

Cum poți să crești și să educi patru copii la 22 de ani, când tu nu știi nimic despre tine? Mai ales că, la rândul tău, nici tu n-ai avut cine știe ce educație. Bunica mea, mama lui mama, s-a despărțit de bunicul când erau mama și fratele ei tineri. Practic ea a crescut doi copii singură. Bunica lui tata, de asemenea s-a despărțit de soțul ei. Două femei care și-au crescut copiii singure. Ce educație puteau să le dea? Le-au dat o educație așa bună, că ăștia la 18 ani au făcut primul copil.

Nu au reușit să se descurce cu chestia asta și tata a căzut în patima alcoolului. Și asta foarte repede. De aici totul s-a rostogolit ca un bulgăre de zăpadă. S-a dus dracu’ totul. Practic el și-a abandonat familia pentru alcool. Eu nu-mi aduc aminte să fi ieșit vreodată cu el în parc. Sau să fi mers vreodată cu el undeva. Sau să fi primit vreun sfat de la el. Cum face un tată cu copilul lui: ”Măi, tată, asta e bine, asta nu e bine.” Eu tot ce-mi aduc aminte despre tata e că era beat. Atât. Și că făcea scandal. Și-mi mai aduc aminte că atunci când venea acasă cu ce-i mai rămânea din salariu mama trebuia să-i ia banii din buzunar ca să aibă să ne cumpere ceva de mâncare. Cum să crești patru copii cu un salariu? Foarte greu. Ne-a ajutat bunica cu fratele lui mama. Dar a fost groaznic.

Cred că ăsta e motivul principal. Că ne-au făcut atât de devreme. Am fost prea mulți, n-au reușit să se descurce și s-a stricat totul între ei. S-a stricat complet. El a luat-o pe patima alcoolului și de acolo când aveam eu 18 ani au divorțat. Dar deja era răul făcut. Răul făcut înseamnă că n-am primit absolut nicio educație. Nimic.

Eu dacă am învățat ceva, am învățat din cărți. Aveam o vecină care mă trimitea să-i fac piața și drept recompensă îmi dădea o carte să citesc. Avea o cameră plină cu cărți. Pe toți pereții erau doar cărți. Pentru mine cărțile erau lumea în care am evadat. Era altă lume, era o lume frumoasă. Puteam să citesc ce voiam eu. Și să fiu Winnetou și să fiu Agatha Christie și să fiu cine voiam eu. Și asta am făcut practic în copilărie, până în adolescență, când a venit Revoluția și-am început să descopăr alte chestii. Eu până la paișpe ani asta am făcut. De acolo mi-am luat educația, practic. În dormitorul în care eram noi, copiii, erau două paturi. Într-unul dormeau băieții și într-unul fetele. Citeam cu lanterna sub plapumă noaptea. Când nu mai aveam baterii îmi mai dădea vecina bani să-mi cumpăr. Mâncam pe pâine cărțile.

Pe mine nu m-a învățat tata să merg pe bicicletă. Eu n-am avut bicicletă. Eu n-am fost la mare sau la munte, până am plecat pe banii mei. Niciodată. Nici eu, nici frații mei. Niciunul dintre ei. Nu aveau cum să-și permită să meargă cu noi în excursie sau concediu. În vacanța de vară, băteam mingea în spatele blocului. ieșeam dimineața și mai veneam să mănânc seara. Eram mulți copii în bloc. Ieșeam și ne jucam.

Tata a fost absent complet. Bine, cred că dacă ar fi fost absent total era mai bine. Dacă nu era deloc măcar aveam liniște. N-am avut nici liniște pentru că, beat fiind, făcea scandaluri. Un singur lucru n-a făcut, nu ne-a bătut. Dar teroarea psihică uneori poate să doară mai tare decât cea fizică. Și lasă urme. Și știu că a lăsat urme.

Am momente în care îmi ies din fire și nu mai gândesc limpede. Se rostogolește totul așa până când reușesc să mă calmez și să realizez că nu e bine ce fac. Îmi pierd luciditatea. Mă enervez foarte repede, foarte tare. E ca un bulgăre așa care se rostogolește și după aia îmi dau seama că nu e ok și trebuie să mă opresc. Foarte greu am reușit să controlez chestia asta și să realizez că e o chestie în primul rând. Abia acum la maturitate am reușit. Eu n-am dat niciodată în copiii mei. Și-am mâncat bătaie de la mama nemăsurată. Era singura ei metodă de a ne educa, pentru că altceva nu știa. Nu înveți bine la școală? Bătaie. Nu ai fost cuminte? Bătaie. L-am bătut tu p-ăla? Bătaie. Cât putea ea să ne bată. Cu o nuia, cu o curea, nu bătăi din alea crunte. Dar ideea în sine, de corecție fizică. Eu n-am dat niciodată în copiii mei, dar mă găsesc câteodată în situația de a-mi pierde cumpătul. Și parcă i-aș da o palmă la fund. Mă controlez, pur și simplu. Îmi aduc aminte că nu e ok. Că eu nu vreau să fiu cum au fost ei.

Nu l-am bătut niciodată pe fi-miu. Pentru el bătaia înseamnă că-l iau și-l gâdil. Și dacă-i zic fiului meu în glumă ”Mă, îți dau bătaie!” el se bucură și zice ”Da, dă-mi bătaie!” Și mă gândeam că dacă zic chestia asta cu el vreodată în public, o să se uite lumea ciudat la noi. Că pentru el bătaia asta înseamnă, gâdilat.

Am considerat întotdeauna că aș fi putut să fac mult mai mult în viață, dacă aș fi avut doi părinți care să mă susțină. Eu m-am angajat prima dată la 17 ani că trebuia să aduc bani în casă. Eram încă la liceu. Cert e că m-am angajat de tânăr și am muncit și muncit.

Sunt fericit acum. Am o soție minunată, doi copii extraordinari. Frații mei sunt ok cu toții. Și eu mă mir câteodată cât de bine am ajuns ținând cont de condițiile în care am crescut. La 15-16 ani, imediat după Revoluție, am avut ocazia să fur, să tâlhăresc, să vând droguri. Orice poți să-ți închipui. Am fost scăpat din mână complet. Plecam la discotecă seara și mă mai întorceam a doua zi dimineața. Cred că de frică n-am făcut nimic. Habar n-am.

Până la urmă nici tata nu e vinovat. Eu nu mai vorbesc cu el de mulți ani. El s-a recăsătorit și tot pe aici prin zonă stă. Îl mai văd câteodată pe stradă. E în continuare la fel de atașat de alcool ca întotdeauna. Atât a putut să facă. N-a putut mai mult. Nu puteam să-i cer altceva. Mama acum e lângă noi, alături de noi. Vine, ne vizităm. Avem o relație foarte bună cu mama toți patru. Însă cu tata nu mai vorbește nimeni. Deloc. Înțeleg că e o boală, dar nici nu cred că e de datoria mea să-l vindec de chestia asta. Adică mi-a făcut destul rău în viață, acum să mă lase să-mi duc eu zilele așa cum consider eu de cuviință.

Dacă doriți să participați la acest proiect, scrieți un email la adresa andrei.pungovschi@gmail.com

DESPRE AUTOR

Andrei Pungovschi este fotojurnalist freelancer. În 2006 a petrecut un an la University of Missouri, unde a studiat fotojurnalism. Din 2007 este fotograf colaborator al agenției France Presse în România. Este parte a echipei Decât O Revistă de la începutul publicației, în calitate de fotograf și editor foto.

Imaginile sale au apărut în diverse publicații străine, printre care The New York Times, The Guardian, Süddeutsche Zeitung, Esquire Romania, The Associated Press. Din 2007, a predat câțiva ani fotojurnalism, sub forma unor cursuri la Centrul pentru Jurnalism Independent și Decât O Revistă, sau a unor workshop-uri. În 2011, a fost câștigătorul unei burse de la Fundația Rosalynn Carter, în urma căreia a realizat un proiect despre costurile sociale ale anxietății.

Fotografiile sale au fost premiate la concursuri internaționale, printre care Pictures of The Year International, National Press Photographers Association, The Missouri Press Association, în SUA, BursaPhotoFest în Turcia.

ABONARE NEWSLETTER 

RECOMANDĂRI