ERAU ȘI EI TINERI

fotografii și interviu de Andrei Pungovschi

 

 

Dacă ai sta de vorbă cu părinții tăi tineri, ce ai schimba la cum te-au crescut?

SHARE

Ioana, 32 de ani, profesor de storytelling. București, octombrie 2018.

 

Cred că mi-aș fi dorit să mă încurajeze și să aibă încredere în lucrurile pe care voiam eu să le fac. Sau în alegerile mele în general. Au fost mulți ani în care mama mea nu era de acord cu prietenii pe care îi aveam, nu era de acord cu nimic în principiu. Totul era o problemă și era o relație foarte toxică, care după 20 de ani pentru mine s-a tradus în multe probleme de sănătate mentală. E un parcurs pe care sunt și în prezent. După 10 ani de terapie și de căutat răspunsuri și de încercat să-mi rezolv chestiile care vin din atașamentul față de familie care a fost defectuos. Și să-ncerc să rup linia asta de comportamente toxice care le-a fost transmisă și lor. Cred că suntem prima generație care încearcă să facă asta mai conștient decât până acum. E o temă globală. O văd la tot mai multă lume.

A fost foarte multă furie la mijloc. O chestie pe care încă o trag după mine și încerc să o rezolv și să o exprim în diverse forme care nu sunt dăunătoare. Cred că ai mei s-au temut foarte mult că o să greșesc și că n-o să merg pe un drum care s-au gândit ei că-i corect. În I-IV știu că nu mă lăsau să-mi fac temele singură, tot timpul interveneau. De-a lungul vieții, am fost într-o zonă în care mi-era și încă îmi este greu să iau decizii pe cont propriu și să fiu convinsă că e corect. Se face un fel de disonanță cognitivă în tine ca adult, pentru că vezi tot felul de laturi ale unei situații, dar nu te poți decide la aia care e bună pentru tine pentru că n-ai cumva sistemul ăsta format. Să ai încredere că tu ești bun. Pentru că cei care te-au crescut nu au avut ei încredere în primul rând. Asta nu înseamnă că ei recunosc chestia asta.

Cred că ei nu și-au dat seama ce fac sau ce impact are. Mama era foarte violentă verbal. Țipa foarte mult și din cauza asta eu acum nu mai suport să țipe. Și tata era un om care nu-mi lua apărarea în fața scandalurilor ăstora cu mama, ci cumva îi lua apărarea ei. Îmi spunea mereu că eu trebuie să mă schimb pentru că ea îmbătrânește și nu poate. Eu aveam 10-12-15 ani. Au fost chestii de genul: “Colega ta de bancă o să ajungă o persoană bine în viață și tu o să speli pe jos.” Mama mi-a aruncat foarte multe haine când am început să-mi cumpăr eu lucruri singură, că nu-i plăceau. Sau intra în spațiul meu personal. Citea jurnalul pe care-l țineam doar eu pentru mine și asta era foarte enervant. Cumva erau tot felul de încălcări de limite care cu anii au început să mă îndepărteze foarte mult de ei.

Uneori aveau un comportament care era ambivalent. De exemplu, când eram mai mică, am făcut 2 ani o școală de desen. Odată am venit acasă cu hainele murdare de vopsea. Mama mea s-a supărat foarte tare, a făcut un scandal, m-a plesnit. ”Cum o să te duci așa mâine la școală, nu ți-e rușine?” Eu am început să plâng. După care a scos o pereche nouă de blugi și-a început să mi-o vânture prin față și-a zis ”E, dar uite ce ți-am cumpărat!” Astea-s chestii delirante așa un pic, dintr-o extremă în alta, care te fac să crezi, pe măsură ce crești că ai tu tot felul de deviații de personalitate, tot felul de probleme. Până la urmă am aflat că n-am neapărat. Sunt și multe chestii care se iau prin atașament. Le iei inconștient. Au avut și ei niște probleme din familiile lor, foarte grave.

Simt că am o fractură de identitate foarte mare, pe care nu știu dacă o voi putea rezolva. În sensul în care mă caut foarte mult pe mine și încerc să diseminez ce sunt eu din toată povestea asta și cât este efectul mediului în care am crescut. Din cauză că familia noastră este foarte mică, adică suntem doar noi trei, am căutat să înțeleg cu cine semăn în toată povestea asta. Pentru că știu că semăn cu amândoi cumva, dar nu sunt chestii care-mi convin și încerc să le schimb.

Am o încredere în mine scăzută. Se simte chestia asta și asta e foarte greu de reconstruit și te simți în continuare ca un copil. Și nu neapărat lângă părinții tăi, ci așa, prin viață, pentru că simți că parcă nu ai un pachet de lucruri prin care să știi să-ți înțelegi emoțiile, prin care să îți dai seama de ce faci anumite lucruri sau îți dai seama că întotdeauna ajungi în contact cu persoane care reproduc aceleași tipare ca alea pe care le-ai învățat acasă și e foarte greu să schimbi asta. Nu doar în relații intime sau de prietenie. În toți oamenii, și-n felul în care te simți față de un șef la un job sau de oamenii cu care colaborezi. Cel mai mult se vede în asta cu încrederea. Că poți tu, chiar tu. Se dezvoltă un sindrom de impostor cu care nu știi cum să trăiești exact. Uneori m-am întrebat de ce abandonez foarte multe proiecte sau de ce am abandonat foarte multe proiecte în care am crezut foarte mult. Și știu că e din cauza asta, pentru că n-am fost încurajată să cred în lucrurile care erau importante pentru mine.

La mine asta a fost o chestie foarte importantă toată viața, să am acceptare de la cercul social, pentru că nu simțeam că o am acasă. Și cred că multe din lucrurile pe care le-am făcut s-au legat de asta cumva. Și-n școală, tot așa, a fost o chestie de respingere. Mai ales când m-am mutat la altă clasă sau eram copilul ăla mai ciudat care nu se înțelegea cu oamenii, deși ar fi vrut. Și nu știi exact cât de din cauza asta și cât e pentru că așa ești tu.

Am fost supărată pe tata de multe ori pentru că trăind în țara asta am suferit tot feluri de abuzuri. Și din astea că cineva a pus mâna pe tine pe stradă, cineva la muncă ți-a făcut un avans sexual sau chestii chiar un pic mai grave decât atât. Eu totuși m-am dus mereu la ei ca să caut un fel de empatie sau suport în chestia asta, dar au avut reacții de tipul: ”Eu ce să fac acum?” sau ”Asta e!” Eram supărată pe tata pentru că nu cred că am vorbit niciodată despre cum e un bărbat care are o masculinitate sănătoasă. Care nu te abuzează sau îți face un rău. Și n-am simțit nici protecție din partea lui. Chiar și verbală, să-mi spună că ”Da, nu e corect!” sau măcar să se enerveze că am pățit asta.

La primul meu job în TV cred că i-am zis și el a zis ”Păi și eu ce să fac? Să mă duc să-l bat pe ăla? Ce să fac?” El e un om foarte îngrijorat, foarte anxios. De cele mai multe ori își punea mâinile în cap și cred că se simțea el mai rău decât mă simțeam eu. Uneori e vorba de doar foarte puține cuvinte sau de o îmbrățișare sau o chestie de asta de apropiere ca să știi că ești înțeles. Că sentimentele tale sunt validate.

Cred că le-aș fi zis să fie mai atenți la ce spun și la lucrurile pe care le arată. De câteva ori i-am zis mamei: ”Vreau să mă feliciți sau să-mi spui o vorbă bună indiferent că-ți place sau nu-ți place ce-am creat sau ce-am scris sau ce-am făcut”. Și ea a zis: ”Păi, dar cum pot să fac asta dacă nu-mi place?” Și i-am zis: ”Păi, poți! Te prefaci pentru mine, ca eu să mă simt susținută.” Și a zis: ”Păi, nu înțeleg cum vine asta.” ”Păi, uite așa vine, simplu. Asta faci uneori ca părinte. Încerci să te pui în locul celuilalt.” Și n-a înțeles neapărat, dar a încercat. După ce am plecat eu din țară mai ales, a încercat să înțeleagă mai bine și să citească despre chestia asta cu sănătatea mentală. A durat 30 de ani să putem să avem conversația asta. Ca eu să reușesc să o conving pe mama să nu mai țipe, să nu se mai manifeste ca un copil foarte rău și râzgâiat și dur, pentru că viața a făcut ca mie asta să-mi dea atacuri de panică. Și-atunci i-am arătat. ”Uite ce se-ntâmplă, trebuie să alegi din momentul ăsta cum te vei comporta pentru că mie îmi este foarte rău și-mi va fi rău în continuare dacă asta se întâmplă.” Cumva pe de o parte mi-au dat o libertate, pe de alta mi-au tăiat-o așa cumva și legat de povestea asta cu plecatul din țară. M-au sprijinit pe de o parte, pe de altă îmi spuneau mereu: ”Vino înapoi că ți-e greu.” Și-aș fi vrut să nu-mi spună: ”Vino înapoi”, ci ”Vino înapoi dacă ai nevoie, dar nu renunța. Nu renunța la chestia asta.”

În familia mea a fost o invalidare constantă a emoțiilor și o invalidare destul de mare a succeselor. Se reacționa foarte virulent la o notă proastă, dar nu se sărbătorea un succes. Cred că am încercat tot timpul să-i fac pe părinții mei vulnerabili. Am încercat să le spun: ”Asta-i tot. Nu vreau decât să mă recunoașteți și să mă luați așa cum sunt, să mă susțineți așa cum sunt. Să nu mai încercați să mă schimbați în altceva.” Ei n-ar recunoaște neapărat că au încercat să mă schimbe. Am avut o relație foarte sinusoidală. Uneori am putut să vorbesc cam orice subiect cu ei. Să zicem că avem păreri similare în toată povestea asta cu politica, sau legată de activism. N-am avut presiuni de genul trebuie să te măriți, să faci copil, părinții mei sunt pentru comunitatea LGBT.

N-am avut chestii de genul ăsta care în alte familii se întâmplă și sunt alte teme complicate. Dar le-am avut pe astea la nivel de comunicare între noi și de raportare la noi. Și-atunci uneori am simțit că pot vorbi cu ei ca cu niște prieteni, să bem împreună sau să vorbim absolut orice, dar asta a fost mai târziu, în ultimii 10 ani să spunem. Dar chiar și așa, tot am avut rifturile astea, că n-am primit susținerea asta emoțională sau efectiv să simt că sunt iubită în familia asta. Încă se mai întâmplă. Îmi dau seama că-s la fel. Aceleași lucruri care erau și atunci. Dar cred că am ajuns să accept cumva că atâta pot să fac eu și mai departe nu mai e responsabilitatea mea și nu are rost să insist mai departe de atât, pentru că nu se va întâmpla. E o ușă care nu se va deschide, oricât aș trage eu de ea.

Dacă doriți să participați la acest proiect, scrieți un email la adresa andrei.pungovschi@gmail.com

DESPRE AUTOR

Andrei Pungovschi este fotojurnalist freelancer. În 2006 a petrecut un an la University of Missouri, unde a studiat fotojurnalism. Din 2007 este fotograf colaborator al agenției France Presse în România. Este parte a echipei Decât O Revistă de la începutul publicației, în calitate de fotograf și editor foto.

Imaginile sale au apărut în diverse publicații străine, printre care The New York Times, The Guardian, Süddeutsche Zeitung, Esquire Romania, The Associated Press. Din 2007, a predat câțiva ani fotojurnalism, sub forma unor cursuri la Centrul pentru Jurnalism Independent și Decât O Revistă, sau a unor workshop-uri. În 2011, a fost câștigătorul unei burse de la Fundația Rosalynn Carter, în urma căreia a realizat un proiect despre costurile sociale ale anxietății.

Fotografiile sale au fost premiate la concursuri internaționale, printre care Pictures of The Year International, National Press Photographers Association, The Missouri Press Association, în SUA, BursaPhotoFest în Turcia.

ABONARE NEWSLETTER 

RECOMANDĂRI