ERAU ȘI EI TINERI

fotografii și interviu de Andrei Pungovschi

 

 

Dacă ai sta de vorbă cu părinții tăi tineri, ce ai schimba la cum te-au crescut?

SHARE

Florin, 29 de ani, user experience designer. București, iulie 2018.

 

Le-aș spune să nu mă mai tortureze din toate punctele de vedere. Și emoțional și fizic. Pentru că am fost destul de torturat de mic copil. Nu exista, cum am văzut la alte rude de-ale mele, compasiune pentru copil. Adică: “OK, ai luat 5. Hai să vedem ce s-a întâmplat, nu-i nicio problemă.” La mine era: ”Ah, ai luat 5! Oricum ești prost, du-te de aici, oricum ești de 5, ești de nimic.” Mai luam probabil și-o bătaie zdravănă pentru că luam 5-ul ăla.

Știu că am avut o perioadă când mama mă bătea și cu făcălețul. Taică-meu fiind schizofrenic, când nu-și lua medicamentele, tot așa, îmi dădea palme destul de serioase, ca la un adult. Și eu aveam probabil 7-8 ani. Taică-meu avea obiceiul să mă sperie foarte grav. Câteodată și visez chestia asta. Mă prindea de ureche și mi-o întorcea până îmi dădea sângele. Cu un om schizofrenic nu poate să stea oricine. Trebuie să ai mare răbdare cu el, să ai grijă de tratamentul lui, să-l respecte, să nu bea mai ales și să nu îl ții într-un mediu stresant.

Pe mama aș întreba-o dacă e mândră de ce a făcut în trecut sau dacă este conștientă de ce a făcut în trecut. Și mie și lui taică-meu, dar mai ales mie. Toată tortura asta emoțională. Dacă este conștientă de ce mi s-a întâmplat și prin ce am trecut eu fiind mic copil, până în adolescență și așa mai departe. I-aș spune să aibă mai multă compasiune față de copilul ei, să dea tot ce are mai bun mai departe, nu să dea mai departe chestia rea, pe care și el la rândul lui poate să o transmită fără să-și dea seama. Bătăile, frustrările, manipulările emoționale, fizice, pe care un om normal nu le face. Dacă nu ești destul de stabil psihic, probabil la un moment dat you are gonna break down și le dai și tu mai departe fără să-ți dai seama la copiii tăi.

Aveam o impresie foarte proastă despre mine și-mi era greu să stau de vorbă cu un om normal fără să-mi fie rușine că el știe să facă chestiile astea și eu nu, că așa m-au crescut ei. Îmi era greu să mă adaptez și de multe ori deveneam violent. Mai ales când se râdea de mine, îi căsăpeam pe toți, fără discuții. Îi băteam pe toți.

În același timp, atunci aveam o perioadă când îmi doream pur și simplu să scap de ei, să stau singur, să nu-i mai văd pe amândoi. Când l-am văzut prima dată pe taică-meu pe patul de moarte îmi părea rău de chestia asta, că se duce și eu n-am avut nicio șansă să discut cu el de la om la om, din cauza afecțiunii. Aveam 12 ani și deja începeam să-mi dau seama de anumite chestii, că nu erau ok.

Lui taică-meu nu prea am ce să-i spun, că el era mai receptiv când își lua medicația, mă ajuta la teme, ieșeam la fotbal împreună, dar se schimba placa mereu când intra mama în scenă sau când sărea cu o zi medicația.

După ce s-a terminat cu taică-meu, ne-am împrietenit cu o doctorița din București, cu Dani. Veneam destul de des pe la ea pe timp de vară, chiar și în timpul anului, în weekend, mai treceam pe la ea cu mama. Ne-am împrietenit cu ea cât timp am stat în București să-l vizităm pe tata. Era singura persoană care mi-a deschis ochii din mai multe puncte de vedere. Când  era liniște prin casă și mama spărgea ceva, eu stăteam la Dani în cameră și vorbeam și dintr-o dată auzeai pe fundal: ”Futu-ți morții mă-tii de copil!” Eu eram vina pentru tot ce se-ntâmpla în casa aia. Că spărgea ea ceva sau se împiedica, eu eram cauza. ”Futu-ți morții mă-tii de copil! Să te văd cu stâlp la cap ca pe taică-tău.”

I-am zis lui Dani că are o pasă proastă maică-mea. Dar ea m-a luat de mână și mi-a spus ”Băi, uită-te la mine, are probleme psihice, pleacă de lângă ea!” Și îți dai seama că îți rămâne așa pe creier chestia asta. Te marchează puțin.

Eu ca elev n-am mai fost bun deloc. De mic nu mi-a plăcut să învăț. Mă rog, învățam cu taică-meu că el mă învăța chestii. Dar n-am mai avut tragerea asta pentru școală, n-am crezut că o să mă ajute la ceva. Când am dat capacitatea am luat 5. Intrasem la Școala de arte și meserii. Am făcut SAM trei ani, după care cunoscând-o pe Dani, mi-am dat seama că nu prea am alternative dacă nu iau măsuri și termin liceul și merg mai departe. Și am reușit să iau și examenul de completare, să trec la liceu la zi și să mai faci încă doi ani. După ce am trecut de examen și am intrat în clasa a unșpea în anul de completare, atunci am primit și vestea că Dani s-a sinucis. Avea scleroză multiplă și s-a aruncat de la etaj.

Mi-a fost foarte greu, a fost foarte nasol. Nu mi-a venit să cred. Am reluat legătura cu mama ei, a venit o cunoștință de la Arad sau Oradea și i-a propus maică-mii să aibă grijă de mama Danielei. I-a promis salariu lunar și ceva extra, ca un bonus. Plus că avea și doamna doctor pensia ei și avea și mama pensia ei. Plus pensia mea de urmaș că tata murise.

Cred că erau șaizeci de milioane care intrau pe lună. Erau bani! Și cu casă foarte mare în București, cu curte și un alt pod locuibil care era tot asa, cât casa de mare. Era o avere care îi rămânea ei. Doamna doctor a avut un teren la Comarnic. Îl vânduse. Luase undeva la nouă sute sau un miliard pe el.  A pus banii la bancă, cu împuternicire pe numele mamei.

Banii tot dispăreau din viața noastră, până când a dispărut aproape tot aurul Danielei. Eu nu mă dusesem de două săptămâni și mă sunase doamna doctor: ”Băi, uite ce s-a întâmplat! Maică-ta nu-mi mai răspunde și a dispărut tot aurul, m-am dus și la bancă și au dispărut și banii de la bancă.” Maică-mea dispăruse cu aproape jumătate de kil de aur și cu vreo 900 de milioane sau un miliard.

Au trecut trei zile și mama nu mai răspundea. M-am dus la Poliție, evident, am dat-o dispărută. Am cunoscut oameni care îmi ziceau despre maică-mea că are să le dea o grămadă de bani. Și la Poliție mi-a zis cineva că o știe pe maică-mea, că s-au plâns mulți oameni că are să le dea o grămadă de bani. Eram super bulversat. Nu am aflat nici până azi ce făcea cu banii. Dispăruse. M-am dus la Poliție, ei au zis că îmi dau un semn sau să sun eu dacă nu apare până săptămâna viitoare. Nu a apărut, am sunat iar, au venit la mine acasă să ia probe. Probe de ce? Că eu n-am înțeles. Mama a fost găsită la 2-3 săptămâni. A fost o știre. În brațul Cumpăna, care iese din Dunăre, a fost găsit un cadavru legat de o piatră de câteva sute de kile.

Eu nu mă gândeam că ar fi fost maică-mea, îți dai seama. Dar la Poliție a fost un timp care m-a întrebat cum arăta maică-mea și ce detalii pot să-i dau despre ea. A fost ciudat. După aia m-au luat procurorii de la criminalistică, m-au trimis la Constanța să dau niște declarații. Săptămâna următoare ne-am întâlnit cu un detectiv la gara din Slobozia. Eu cu nașul meu, fratele mamei mele. Știu că a luat punga și efectiv când a răsturnat-o așa, în fața mea, erau hainele mamei. M-a bușit plânsul și eram foarte supărat pe mine că puteam să mă străduiesc mai mult să fac ceva. Să insist, să mă duc cu ea la psiholog. Am fost prea plin de ură la momentul ăla și a fost super dubios. BAC-ul era în 2-3 săptămâni și eu trebuia să mă duc la facultate. Din liceul ăla industrial cred că în prima serie am fost doi care am luat BAC-ul. Eu și încă un coleg. După aia m-am văzut aici, la București, singurel, cu viața în mâini. M-am înscris la vreo patru facultăți. Am ajuns în regie pe 22 septembrie, în octombrie începeam facultatea.

Când trebuie să înmormântezi pe cineva primești un ajutor de la Casa de Pensii. Am mai avut un alt ajutor și de la familie, strânsesem niște bănuți. Toți erau bucuroși că mă duc la facultate și nu mă duc cu mâna goală. Am ajuns în București și mi-am luat o chitară electrică. Ăsta era visul meu. Mi-am luat o chitară electrică cu ultimii mei bănuți.

Am avut o perioadă de depresie în vara respectivă. A trebuit să mă duc la Petroșani, la mătușă-mea, la Silvia, cu prietena pe care o aveam atunci, și țineam foarte multe ședințe de terapie cu Silvia și dezbăteam subiectul ăsta. Vedea că nu-s ok. Și citeam multe cărți pe care le-am găsit prin biblioteca Silviei. Cert e că nu prea comunicam, nu eram ok, de-abia vorbeam și cu prietena mea, aveam tot felul de faze dintr-astea în care nu eram coerent în ce ziceam. Era dubios. Trebuia să fac ceva și-mi place să fac treaba asta cu fotografia și-atunci am zis să încerc să o fac, să învăț cât de mult pot despre fotografie. Pur și simplu a fost un relief. Am depășit momentul ăla pentru că am avut persoanele potrivite la timpul potrivit lângă mine. Cum erau Silvia, prietena de-atunci și aparatul. Cam așa am ajuns eu să mă apuc de design. Fotografia am văzut că nu iese cum trebuie și știam eu de Photoshop. Așa am ajuns să lucrez după 7 ani ca designer în IT.

Am avut o perioadă în care Silvia, mama băieților (n.r. frații Mihai și Ion Barbu), mă ajuta destul de mult. Îmi trimitea bani lunar și am avut și o perioadă când în cămin nu-mi ajungeau banii chiar dacă aveam pensie de urmaș. Făceam foamea sau mâncam doar pâine cu parizer, cu colegul meu. Sau beam doar o bere toată ziua și ne ținea de foame și aia era. Sau mâncam doar cartofi prăjiți două săptămâni până la următoarea pensie.

Toată manipularea sau educația greșită pe care am avut-o din partea mamei, treaba aia că sunt de nimic, m-a făcut să mă cațăr mult, să prind curaj. Mi-a fost foarte frică să fac treaba asta, să vorbesc cu oamenii. Am lucrat la chestia asta de-a lungul anilor și e mult mai bine, zic eu. Nu mai plec capul, discut când am o problemă cu șeful sau când este o problemă cu o echipă. Când ți-e frică de ceva, trebuie să te arunci în acel ceva de cele mai multe ori, ca să treci de problema asta.

Mi-era teamă să spun unele lucruri prietenilor. Când făceau faze care pe mine mă deranjau. E greu să ai o conversație cu un prieten și să-i spui: ”E puțin greșit”. Te gândești că nu știi cum reacționează, se supără, nu se supără, apreciază că-i spui chestia asta, nu apreciază. Dar mi-am făcut și aici curaj.

Nu prea îmi este frică de altceva. Spre exemplu, am pus pentru prima oară placa în picioare iarna și m-am dus pe o pârtie abruptă, fără să știu să mă dau cu placa. Și am căzut de zeci de ori până jos. Am sărit pentru prima oară cu parașuta și n-am simțit frică. Cred că te întărește și chestia asta. Dacă ești persoana potrivită, ca și caracter și psihic, devii ca o piatră. Cam asta e în mare parte cu frica. Am să o bat, am să o înfrâng la un moment dat de tot. Lucrez la asta în fiecare zi.

Dacă doriți să participați la acest proiect, scrieți un email la adresa andrei.pungovschi@gmail.com

DESPRE AUTOR

Andrei Pungovschi este fotojurnalist freelancer. În 2006 a petrecut un an la University of Missouri, unde a studiat fotojurnalism. Din 2007 este fotograf colaborator al agenției France Presse în România. Este parte a echipei Decât O Revistă de la începutul publicației, în calitate de fotograf și editor foto.

Imaginile sale au apărut în diverse publicații străine, printre care The New York Times, The Guardian, Süddeutsche Zeitung, Esquire Romania, The Associated Press. Din 2007, a predat câțiva ani fotojurnalism, sub forma unor cursuri la Centrul pentru Jurnalism Independent și Decât O Revistă, sau a unor workshop-uri. În 2011, a fost câștigătorul unei burse de la Fundația Rosalynn Carter, în urma căreia a realizat un proiect despre costurile sociale ale anxietății.

Fotografiile sale au fost premiate la concursuri internaționale, printre care Pictures of The Year International, National Press Photographers Association, The Missouri Press Association, în SUA, BursaPhotoFest în Turcia.

ABONARE NEWSLETTER 

RECOMANDĂRI