ERAU ȘI EI TINERI

fotografii și interviu de Andrei Pungovschi

 

 

Dacă ai sta de vorbă cu părinții tăi tineri, ce ai schimba la cum te-au crescut?

SHARE

Elena, 35 de ani, jurnalistă. București, iulie 2018.

 

În primul rând aș fi avut nevoie toată copilăria mea de mult mai multă dragoste și atenție. Dintre toate lucrurile care s-au întâmplat când eram mică, asta mi-a lipsit cel mai mult. Afecțiunea, îmbrățișările, săruturile, aprecierile, laudele.

Întotdeauna în copilărie m-am simțit ca o infractoare. Eram un copil problemă. Întotdeauna aveam note mici, am fost exmatriculată, mutată disciplinar la altă clasă, la 14 ani am fugit 2 luni de-acasă. În liceu n-am avut niciodată nota 10 la purtare din cauza absențelor și bineînțeles că mi se reproșau toate lucrurile astea. Nimeni nu încerca să vadă de unde vin problemele, ci mă acuzau că sunt așa cum sunt.

Dacă aș fi avut dragostea și atenția de care aveam nevoie și de săruturile care să nu fie doar de ziua mea și revelion, ci mult mai dese de atât, sunt sigură că nu s-ar mai fi întâmplat lucrurile astea, că n-aș mai fi intrat în comă alcoolică la 14 ani de exemplu, dacă cineva ar fi încercat să vadă ce se-ntâmplă cu mine. Nu vreau să sune ca în filmele americane, dar cred că aveam nevoie de atenție. Și dacă nu puteam să primesc atenție fiind un copil obișnuit, atunci am fost un copil neobișnuit care primea atenție. Nu cea mai mișto atenție din lume, dar primeam atenție când făceam toate aceste lucruri. Și probabil că în primul rând cerșeam atenție în felul ăsta.

În al doilea rând, ce țin minte foarte bine din copilăria mea este furia. Eram un copil îngrozitor de furios. Nu-mi explicam atunci de unde vine furia asta, dar eram imposibilă la ore, eram foarte agresivă cu profesorii. Am avut niște profesori foarte nașpa în Școala 2 a privilegiaților din Craiova unde învățam eu, dar am fost foarte agresivă și cu profesori care nu meritau chestia asta. Am avut o dirigintă foarte nasoală care ne bătea cu voia părinților. Bobașu. Asta a reușit să o bată și pe soră-mea și pe mine și urma să fie și profesoara de fizică și chimie a copilului surorii mele. Soră-mea a zis ”Băi, știi ceva? Îmi bag picioarele!  Să nu cumva să pice la asta.” Ea e cumva un mit în Craiova, toată lumea a auzit de Bobașu și de cruzimea ei. Eram foarte agresivă în relația cu Bobașu, care evident mă bătea și căreia eu evident îi răspundeam și cu care eram într-un război permanent pe care evident că eu la 12 ani n-aveam cum să-l câștig.

Furia asta mi-o amintesc. Eram extrem de agresivă cu toată lumea, eram agresivă și cu ai mei, cu toți cei din jurul meu. Ascultam punk și Nirvana și mă-mbrăcam în negru și mă tăiam pe mâini. Am cicatrici și-acum de când mă tăiam cu lama pe mâini.

Dacă mi-ar fi oferit atenția și dragostea de care aveam nevoie, probabil că lucrurile astea nu s-ar fi întâmplat. Probabil aș fi fost un alt copil atunci. Recent am început să scriu despre mama. Acum câțiva ani, după ce noi ne-am mutat în mașină și-am început să lucrez numai la subiecte sociale, am descoperit că mama e oncopediatru. Ceva ce știam dintotdeauna, dar am descoperit ce înseamnă meseria ei. Am început să ne apropiem. Nu știu cum, între noi a fost mereu o distanță foarte mare. Am început să-mi dau seama că mama e un doctor bun, foarte bun, că e foarte apreciată și iubită în Craiova și că foarte mulți părinți îi sunt recunoscători pentru ce a făcut pentru copiii ei. După care am început să-mi aduc aminte din copilărie, când eu aveam 12 ani și mai făceam te miri ce lucruri, cum mama venea acasă și-mi spunea ”Mi-au murit trei copii în gardă! Lasă-mă, chiar n-am chef de tine acum!” Nu-nțelegeam, evident, că nu știi ce-nseamnă atunci să-ți moară trei copii în gardă, era o chestie relativ abstractă. După care, tot așa, am flashback-uri și-mi aduc aminte că într-o anumită perioadă din copilăria mea, mama îngrijea copiii cu HIV. Era foarte afectată de chestia asta, încă nu se făcuseră secțiile separate unde sunt tratați copiii cu HIV, atunci nimereau pe secțiile de pediatrie unde nimeni nu se ocupa de ei și nimereau cumva la mama care accepta toate cazurile grave. Am început să înțeleg că mama nu era cu mine acolo, pentru că era în spital cu acești copii. Pe lângă faptul că era oncopediatru și se ocupa de leucemii, cancere, boli de sânge, hemofilii și boli rare, era și profesor universitar. Era foarte greu pentru o femeie care muncește și se dedică meseriei ei, să se ocupe de un copil care avea atâta nevoie de atenția și prezența ei cum aveam eu. Probabil că în punctul ăla ar fi trebuit să facă o alegere. Să aleagă între a nu mai lipsi de acasă nu știu câte nopți pe lună când e de gardă, a nu mai lipsi de acasă când plecau la conferințe de medicină. A fi o mamă bună sau a fi un doctor bun. Probabil mama atunci când a avut de ales între a fi o mamă bună sau a fi un doctor bun, a ales să fie un doctor bun. Probabil că de acolo mi se trage.

Am început să conștientizez lucrul ăsta despre mama și am încercat să o cunosc mai bine, după care mi-am adus aminte cum pe mama o vizitează niște tineri. Care au acum 20 și ceva de ani. Sunt tinerii cărora le-a salvat viața și care vin la ea cu o dragoste și respect pe care eu poate nu i le-am oferit niciodată pentru că furia aceea m-a urmărit mult timp în viață.

Am început să o privesc cu alți ochi și să încerc să mă opresc din judecat. Asta a fost prima parte a terapiei mele, să mă opresc să o judec. Atunci când am făcut asta, am încercat să o înțeleg. Și atunci au venit toate aceste explicații. Anul trecut m-am apucat să scriu despre ea. Am început să facă niște interviuri cu ea în care să o întreb tot felul de lucruri. Eu amintesc că în lipsa mamei, tata stătea foarte mult cu noi. Mama stătea închisă la ea în cameră când era acasă, pentru că oricum stătea la spital foarte mult timp. Venea acasă și dormea după-amiaza, mai ales dacă era după o gardă când era ruptă de oboseală. Și știu că mi-era frică de la cinci încolo când se trezea și trebuia să mă verifice la teme. Ea nu avea timp să-mi explice. Eu am fost mereu bâtă la matematică și-am continuat să fiu bâtă la matematică pentru că n-a stat nimeni să lucreze cu mine cum lucrau părinții cu alți copii.

Venea și constata că nu mi-am făcut lecțiile, pe care evident că nu mi le făceam pentru că eram un copil cu tot felul de probleme. Atunci începeau certurile dintre noi și scandalurile. Nu dura foarte mult. Venea, vedea că nu mi-am făcut tema la matematică sau că am copiat răspunsurile de la sfârșitul culegerilor, mă certa sau îmi dădea două după cap și la urmă se închidea din nou la ea în cameră. Avea de scris cărți, de citit articole, de pregătit cursul pentru a doua zi, avea o grămadă de chestii de făcut.

Tata stătea foarte mult cu noi. Ne-a și bătut cu cureaua și pe mine și pe soră-mea, dar în mod ciudat bătaia cu cureaua nu m-a afectat atât de tare ca această absență și lipsă de apreciere a mamei în ceea ce mă privește pe mine. Cumva tata a fost un bărbat care a crescut două fete. Pe care mi-l amintesc stând în genunchi și spălând casa pe jos, care gătea cu noi și ne-nvăța să gătim, care vorbea cu noi despre băieți atât cât îl ducea pe el capul să vorbească despre băieți și cu care atunci când am avut o discuție și l-am întrebat de ce a făcut asta a zis: ”Eu am fost pregătit de băieți. Au venit fete. Atât am știut să fac. N-am putut mai mult”. A fost foarte sinceră și onestă chestia asta a tatălui meu. Și într-adevăr asta a fost tot ce-a putut să facă. Și-atunci problemele pe care le am sunt mai mult cu mama. Cu tata așa au fost lucrurile, nu pot să zic că am ceva care mă urmărește sau care mi-a lăsat niște urme foarte puternice. Mama era închisă la ea în cameră cât eu și cu tata pregăteam cina, care consta întotdeauna în cartofi prăjiți în untură sau omletă din zece ouă sau niște odioșenii de genul ăsta, nu supă sau niște lucruri sănătoase. Abia acum am început să înțeleg de ce lipsea sau ce se-ntâmpla în timpul ăla în care lipsea.

Am și-am avut întotdeauna un sentiment de anxietate. Adică mă apucă câte un sentiment din ăla de frică îngrozitor, pe care mi-e foarte greu să-l explic. Mi-e frică de orice. Mi-e frică că nu sunt bună în meseria mea, că n-o să-mi iasă articolul ăsta, mi-e frică că o rămânem fără bani, că o să ne-mbolnăvim, că o să ajung pe stradă. Mi-e frică. Și-am toate fricile astea pe care încerc să le gestionez. Știi cum e, că e foarte greu de zis dacă mi se trag de acolo. Adică eu sunt un adult anxios. Nu știu dacă mi se trag de acolo sau nu mi se trag de acolo. Dar sunt un adult anxios. Am foarte puțină încredere în mine. Și-am avut mereu foarte puțină încredere în mine. Și cumva cred că lipsa asta de încredere în mine m-a făcut să fiu foarte furioasă. Întotdeauna mi-e frică de eșec, întotdeauna mi-e frică că o revin la chestia aia din copilărie în care mă simțeam ca o infractoare și mi-e frică că o să fiu un dezastru. Că o să fiu proasta clasei, cum îmi zicea mama, sau o să fiu praf, praf. Probabil că frica asta de eșec m-a făcut mai ambițioasă, dar nu e o ambiție pozitivă. E o ambiție care vine din frică și nu-i sănătoasă.

Am o durere în ceea ce privește relația mea cu mama. Ceva ce port în suflet și pe care l-am simțit inclusiv acum când am fost împreună cu mama la MagiCamp. Am tristețea asta. Cred că asta ar fi cea mai cinstită consecință pe care o port cu mine din copilărie și până acum. Că restul pot fi interpretabile. Că sunt așa sau nu sunt așa. Poate aș fi fost un adult anxios și dacă aș fi avut o copilărie perfectă. E greu de interpretat, dar această tristețe și această părere de rău e categoric venită de acolo. Ce mă-ntristează cel mai tare e că acum cât am stat de vorbă cu mama și cât am avut orele astea de interviuri cu ea, mi-am dat seama: ”Băi, mama e un om foarte mișto, știi?” Și stăteam de vorbă și cumva n-au fost niște interviuri că au fost niște dialoguri pe care le-am înregistrat și-n care purtam niște discuții una cu alta. Vedeam în ochii mamei mele că și ea se gândea că sunt un om tare mișto și eram două femei – una de 72 de ani, alta de 35 – care stăteau de vorbă și se cunoșteau una pe alta și ziceau: ”Bă, asta e maică-mea, ce mișto e!”, ”Ia uite, mă, asta e fie-mea, ce faină e!” Nu am aflat una despre alta că suntem mișto, decât prea târziu când a rămas prea puțin timp de petrecut împreună. Și cred că dacă am fi aflat lucrurile astea una despre alta mult mai devreme am fi câștigat mult mai mulți ani împreună și mult mai mult timp împreună, pe care din păcate l-am pierdut. Dar, mă rog, măcar îl putem recupera acum.

Dacă doriți să participați la acest proiect, scrieți un email la adresa andrei.pungovschi@gmail.com

DESPRE AUTOR

Andrei Pungovschi este fotojurnalist freelancer. În 2006 a petrecut un an la University of Missouri, unde a studiat fotojurnalism. Din 2007 este fotograf colaborator al agenției France Presse în România. Este parte a echipei Decât O Revistă de la începutul publicației, în calitate de fotograf și editor foto.

Imaginile sale au apărut în diverse publicații străine, printre care The New York Times, The Guardian, Süddeutsche Zeitung, Esquire Romania, The Associated Press. Din 2007, a predat câțiva ani fotojurnalism, sub forma unor cursuri la Centrul pentru Jurnalism Independent și Decât O Revistă, sau a unor workshop-uri. În 2011, a fost câștigătorul unei burse de la Fundația Rosalynn Carter, în urma căreia a realizat un proiect despre costurile sociale ale anxietății.

Fotografiile sale au fost premiate la concursuri internaționale, printre care Pictures of The Year International, National Press Photographers Association, The Missouri Press Association, în SUA, BursaPhotoFest în Turcia.

ABONARE NEWSLETTER 

RECOMANDĂRI