ERAU ȘI EI TINERI

fotografii și interviu de Andrei Pungovschi

 

 

Dacă ai sta de vorbă cu părinții tăi tineri, ce ai schimba la cum te-au crescut?

SHARE

Denisa, 25 de ani, social media manager. București, iulie 2018.

Ai mei au avut niște vieți destul de fucked up. Le-aș zice că nu ar trebui să mai trăiască în trecut din momentul în care m-am născut eu. Eu am crescut cu trecutul lor în casă. Am crescut cu ”Mă-ta nu m-a plăcut, mă-ta nu știu ce mi-a făcut mie.” Și au ajuns să se urască între ei din cauza asta.

Le-aș mai fi zis că un copil nu-i o competiție. La mine în familie a fost o competiție. Taică-meu își dorea foarte mult băiat, eu am ieșit fată și pe lângă asta, care a fost o mare tragedie pentru el, pe care o trăiește și acum la 56 de ani, noi doi am fost mereu în competiție. Educația lui taică-meu a fost la modul ”tu n-o să fii niciodată mai deșteaptă decât mine și n-o să știi mai multe decât mine”. Orice argument aș fi adus în orice discuție, ăsta era contraargumentul. N-o să citești niciodată mai mult decât mine. Îmi zicea în față ”dacă erai băiat, sigur făceai dansuri populare și dansam împreună pe o scenă. Dacă erai băiat, aveam și eu cu cine să merg la meciuri. Dacă erai băiat, puteam și eu să vorbesc cu tine altfel și așa tu mă respingi.” Dar eu nu-l respingeam pentru că eram fată, ci pentru că mă chema în sufragerie și mi-arăta la TV: “Ia uite copilul ăla ce deștept e!”. Ce era să mai răspund? Dacă eram băiat, toată viața lui de familie era diferită. Și viața lui în sine. Mi-a zis că i-am distrus viața și căsnicia. Asta era o chestie repetitivă. Mi-o spunea la fiecare scandal.

Taică-meu a citit foarte multă istorie, e un om foarte citit. De la clasici, până la istorici, e pasionat. Chestia asta n-a reuști să-i scoată ochelarii de cal. Se apuca să-mi povestească ceva, iar după primele două fraze se oprea și-mi zicea ”eh, normal că tu nu știi chestiile astea și n-o să le reții, eu vorbesc ca prostu aici”.

Eu am crescut cu ideea că n-am fost niciodată copilul pe care și l-au dorit. Și dacă ar fi fost să le zic înainte să mă nasc, ar fi că nu există copilul pe care ți-l dorești, adică ți-l faci așa cum ți-l dorești. Ți-l crești așa cum ți-l dorești. Așa ajunge cine vrei tu să fie, dacă asta e ce-ți propui tu când faci un copil. Ai mei n-au putut să înțeleagă niciodată chestia asta. Țin minte că mergeam la prieteni și zicea mama ”Denisa nu e chiar așa cum ne-o dorim, dar eu o iubesc foarte mult”.

Taica-meu a trăit cu ideea că “băi, nu bag la păcănele, nu beau, nu mă duc la femei, deci sunt un bărbat și un tată și un soț bun”. Și cumva mama a preluat și ea chestia asta și d-aia a rămas atâția ani cu el  pentru că și-a zis ”băi, nu cheltuie banii din casă”, deși i-a cheltuit, ”nu-mi vine beat acasă, nu-mi ține socoteala la banii mei și-atunci e un soț ok.” Numai că de la un punct încolo nu e chiar așa. Chiar dacă nu bagi la păcănele și nu bei, sunt 5 scandaluri din 7 zile. Taică-meu face în continuare dansuri populare și fiind într-o trupă pleacă tot timpul în turnee, el a văzut toată Europa. Și ei și le plătesc. Noi eram niște rupți în cur. Maică-mea a lucrat 17 ani în fabrică, muncea ore suplimentare ca să avem bani, taică-meu a fost cam șomer când creșteam eu, până pe la 7-8 ani. Multe luni pe an șomer. Numai că el pleca în aceste turnee pentru care noi ne împrumutam de cele mai multe ori. Și cât el era plecat noi de duceam la mătușă-mea, la sora mamei să mâncăm că nu mai aveam mâncare în casă. Adică nu mai aveam bani deloc. Mergeam și dormeam acolo și pe mine mă lăsa mama acolo și ea se ducea la muncă ca să am ce să mănânc. Sau mă trimiteau la țară trei luni pe an pentru că acolo aveam ce să mănânc, unde să ies. Ei rămâneau și făceau foamea. Și-n timpul ăsta el pleca și-a văzut toată Europa. Personal este mândria lui, dar ca familie n-a înțeles niciodată de ce asta n-a fost ok. Și-a imaginat că dacă n-a fost un om cu vicii, totul e ok.

La mine-n familie n-a fost neapărat violență fizică. Cred că m-a bătut o singură dată sau mi-a mai dat o palmă la cur, dar n-a fost violență fizică. A bătut-o pe maică-mea de câteva ori, dar atât. În schimb a fost foarte multă violență psihologică și emoțională. Taică-meu a crescut într-o familie extrem de violentă. Ai lui s-au despărțit și tac’su când îl vedea pe stradă trecea pe trotuarul celălalt, iar maică-sa era o alcoolică. Genul de femeie care îi dădea bani de autobuz și când intra în casă îl verifica în gură să vadă dacă a mâncat ceva dulce sau și-a luat ceva de mâncare fără ea. Dacă se-mbăta îl bătea, dacă avea iubiți îl dădea afară din casă să nu știe că are copil, dacă simțea în tonul lui ceva care semăna cu tonul lui tac’su, îl bătea până vomita și-l punea să mănânce. El așa a crescut. Și-ți dai seama că a crescut un om cu o mare ură față de femei pe care nu și-o recunoaște. Și cumva el a încercat să nu repete chestia asta în familia lui, numai că el a rămas cu traumele astea și totul s-a oprit la a nu mă bate. N-a putut niciodată ca adult să înțeleagă că poate să meargă și mai departe de atât.

Pentru el, eu am fost curvă de la 10 ani. Fără să pot să-ți explic exact de ce. Și-am fost o nenorocită tot de pe la 7, 8, 10 ani și o manipulam pe mama de când eram mică și-o păcăleam ca să mă iubească. Oricine în viața lui e un dușman. Oricine încearcă să-i facă rău de fapt, oricine are motive ascunse. La un moment dat s-a înecat în casă. Eram eu mai mică. S-a înecat pur și simplu și se învinețise la față. Am chemat Salvarea că eu nu știam ce să-i fac. Eram și mică. A venit Salvarea și și-a revenit până la urmă. Ca după câteva ore să-mi zică că eu am chemat Salvarea doar ca să nu trebuiască să explic de ce a murit cu mine-n casă. El nu putea să-și imagineze că cineva putea să-l iubească.

Nu i-am mai răspuns la telefon. Și nu pot să vorbesc cu el. În ultimul an am vorbit cred că de trei ori. Nu pot să vorbesc cu el. Pentru că nu știu ce să-i zic. Și asta pentru că un episod care-mi definește relația cu el e acela în care m-a sunat astă iarnă, înainte de Moș Nicolae și că își dorește să avem o relație măcar ok, măcar să comunicăm. Să vorbim despre prezent. Despre ce face la muncă, ce fac eu, politică, meciuri, orice. A zis că da, că-și dorește asta foarte mult. Înainte de Anul Nou, ai mei s-au dus la notariat. Ideea e că mama i-a dat niște bani lu tata pentru apartamentul în care am crescut eu și i-a rămas ei. S-au dus să semneze actele, să-l treacă numai pe numele ei. În momentul ăla, el s-a dus și în fața notarului i-a zis că semnează numai dacă apartamentul nu va fi intra niciodată pe numele meu. Eu cred că el își dorește să avem o relație ok, dar nu poate să treacă peste chestiile pe care le-a văzut în familie. Pur și simplu perpetuează ce a văzut în familie. Încerc cât mai mult să nu-l judec, să înțeleg mediul din care a venit. Ăsta a fost el ca om și n-a putut să treacă peste. Când doarme, urlă: “Mama!”. Are coșmaruri cu ea. La 56 de ani. El cumva își dă seama că vin de la maică-sa. E un om conștient că toate problemele lui s-au tras de acolo, doar că n-a reușit să treacă de punctul ăla.

Ai mei n-au făcut niciun concediu împreună. Noi n-am făcut niciun concediu ca familie. Niciodată. Eu am plecat la 21 de ani de acasă. Până în momentul ăla n-am făcut niciodată ceva împreună. Ai mei au fost la munte și la mare până m-am născut eu. Din momentul în care m-am născut eu – end of story.

Mama nu-i ok acum în relație cu ea. Se simte urâtă, se simte proastă, se simte nepregătită, e anxioasă. Maică-mea nu era așa. Nu știu cum să o fac să înțeleagă că practic asta e a doua ei tinerețe. E momentul ei să iasă, să facă , să se ducă să se cunoască pe sine. E atât de concentrată pe mine, încât nu poate să iasă din filmul ăsta, să fie curioasă. Îi e foarte greu. Deși vorbim relația noastră e foarte dificilă pentru că fericirea ei depinde de fericirea mea. Și tot încerc să-i explic că trebuie să-i fie și ei bine. Să plece într-o vacanță, să facă niște lucruri pe care nu și-a permis să le facă. Să meargă undeva cu fetele, să iasă la o terasă, să meargă până la munte. Până anul trecut când am fost împreună la o prietenă de familie din Portugalia, mama n-a ieșit din țară. Ceea ce probabil că nu-i un lucru atât de tragic, dar e o femeie la 47 de ani, nu la 60. O femeie pe care dacă o cunoști e foarte mișto.

La mine se văd pe toate planurile efectele felului în care am crescut. Am ajuns la terapie după o relație cu un tip. Am avut un șoc. S-a ajuns cumva la șantaje, la Poliție, la chestii din astea. Era un tip care mințea foarte mult despre viața lui. Ne-am despărțit. Eu îl ajutasem pe el să cumpere un laptop, pe numele meu. Și-am descoperit în laptop că filma gagicile cu care făcea sex. Nu știu dacă ele știau sau nu. Am ras toate chestiile alea. N-am știut cum să reacționez. M-am gândit că trebuie să-i spun asta cumva, dar mi-a fost foarte frică. Foarte frică la modul că lumea mă va întreba de ce am stat. Și-atunci m-am dus la terapie. Ăla a fost punctul critic.

Se mai cunoaște și-n viața personală și în muncă. Sunt foarte anxioasă. Mi-a luat foarte mult să-ncep să scriu pentru că pornesc de la ideea că n-o să-mi iasă, că nu sunt capabilă. Și mă inhibă total și nu mai fac nimic. Am mai avut un punct critic în care am ajuns în depresie atât de mult încât nu mai puteam să ies din casă. Stăteam pe atunci cu cineva în casă. În camera mea, toate hainele erau pe jos într-o parte, în cealaltă parte erau gunoaie, singurul spațiu liber era patul. Mă apăsa atât de mult toată lumea din exterior încât preferam să nu mai ies din pat. Am noroc acum de o echipă foarte mișto cu care lucrez la muncă. Dar altfel pentru mine munca e o chestie care doar să mă scoată din casă. Că dacă stau în casă probabil o să ajung iar în cocina aia. Așa munca mă scoate din casă, dar nu pot să zic că mă simt mândră când fac ceva ok. Ioana, terapeuta, îmi tot zice: ”Dar tu îți dai seama, nu, că îți plătești singură chiria de trei ani, că ai trecut prin mai multe joburi și ai avansat, că ai ajuns până la urmă să faci și ce-ți place și să faci bani din asta?” Eu nu reușesc să mă bucur de nimic. N-o iau ca pe o tragedie, ci ca pe un parcurs. Că o să ajung la un moment dat să mă bucur și să înțeleg.

Dacă doriți să participați la acest proiect, scrieți un email la adresa andrei.pungovschi@gmail.com

DESPRE AUTOR

Andrei Pungovschi este fotojurnalist freelancer. În 2006 a petrecut un an la University of Missouri, unde a studiat fotojurnalism. Din 2007 este fotograf colaborator al agenției France Presse în România. Este parte a echipei Decât O Revistă de la începutul publicației, în calitate de fotograf și editor foto.

Imaginile sale au apărut în diverse publicații străine, printre care The New York Times, The Guardian, Süddeutsche Zeitung, Esquire Romania, The Associated Press. Din 2007, a predat câțiva ani fotojurnalism, sub forma unor cursuri la Centrul pentru Jurnalism Independent și Decât O Revistă, sau a unor workshop-uri. În 2011, a fost câștigătorul unei burse de la Fundația Rosalynn Carter, în urma căreia a realizat un proiect despre costurile sociale ale anxietății.

Fotografiile sale au fost premiate la concursuri internaționale, printre care Pictures of The Year International, National Press Photographers Association, The Missouri Press Association, în SUA, BursaPhotoFest în Turcia.

ABONARE NEWSLETTER 

RECOMANDĂRI