ERAU ȘI EI TINERI

fotografii și interviu de Andrei Pungovschi

 

 

Dacă ai sta de vorbă cu părinții tăi tineri, ce ai schimba la cum te-au crescut?

SHARE

Irina, 30 de ani, manager de proiect. Cluj Napoca, mai 2018.

Am vreo 3 ani și mă legăn, cu o icoană în brațe, pe canapeaua din sufragerie. “Doamne, te rog, nu! Te rog, Doamne, nu! Nu, nu, nu.”

Îi aud cum țipă în bucătărie. E prima dată când se întâmplă asta și sunt disperată. Maică-mea deschide ușa de la bucătărie și vine spre mine. E așa frumoasă, scundă și aprigă. Îmi cere icoana și-mi spune să nu mă mai bocesc, că n-am motive. Mă lasă singură, se întoarce cu icoana, să jure pe ea că n-are pe nimeni și eu știu că din momentul ăla, ceva s-a stricat definitiv. Ce nu știu încă e că frica asta n-o să mă mai lase niciodată.

Am 17 ani și-n câteva luni dau bacul. Nu vreau să ies din casa, la școală mă duc cu groază și plâng aproape în toate pauzele. Mi-e frică să plec de acasă și mi-e frică să mă întorc. În toate nopțile, dormim amândouă în același pat, iar eu mă rog să nu se deschidă ușa aia. Când se deschide, aud întotdeauna: “Hai să vorbim!” Maica-mea se ridică și iese din dormitor, se așează pe un scaun în bucătărie și taică-meu începe să dea ture în jurul mesei. “Spune-mi cu cine m-ai mai înșelat. Spune-mi cum mă înșelai cu doctorul. Ai dus fata la el atâția ani că te culcai cu el, așa-i? Spune-mi, cum făceați? O puneai pe măsuță și vă futeați lângă?” Ascult la ușă, tremur toată și sunt obosită cum n-am mai fost niciodată, dar dacă o bate, vreau să fiu acolo, să intru peste ei.

În tot timpul asta, ai mei se așteptau să primească iubire și ca eu să fiu fericită. Nu cred că și-au dat niciodată seama că eram acolo când izbucnea iadul. Și am înțeles de curând că lucrurile alea m-au afectat de mii de ori mai mult decât i-au afectat pe ei. Ei aveau control. Eu nu înțelegeam ce se întâmplă și simțeam că n-are cine să mă apere. Și după, veneau musafiri, iar ei erau bine, dintr-o dată. Râdeau și povesteau și erau mirați când plângeam sau fugeam să mă închid în cameră, erau uimiți că am tot ce vreau și eu nu sunt mulțumită. Asta cu “n-am motive” m-a urmărit toată viața. Încă mă întreb dacă am motive să fiu tristă sau disperată de-a dreptul, uneori. Dacă am motive, dacă am dreptul, dacă merit.

Aveam vreo 4 ani. Sunt la țară, e vară și cald. Sunt în patul din camera bunicilor. Cu bunicul. Miroase a băutură și nu înțeleg ce încearcă să facă. M-a luat în brațe, dar nu mă lasă să dorm. Se tot foiește și mă foiesc și eu. Îmi dă pantalonii jos. Eu mă gândesc că suntem ca Bobi și Pamela, dormim în același pat. E atât de beat cum e de obicei, nu se întâmplă nimic, dar eu nu știu asta. Și câteva luni mai târziu, când, în seara de revelion, dau de primul film porno, se instalează panica. Ce văd acolo seamănă cu ce-mi amintesc. Îngheț. Mă trezesc cu greață. Îmi bate inima cu groază și nu știu cum să mă liniștesc. Așa-i în fiecare dimineață. Am aflat de ceva vreme că una din fetele de la bloc s-a dus să facă pipi în spatele blocului și din burtă i-a căzut un copil. Oricum, știau toți că “nu era cuminte”. Mă împing în perete și mă rostogolesc de două ori în pat, iar apoi îmi dau drumul. Mă ridic, mă pun la loc, mă rostogolesc de două ori, îmi dau iarăși drumul. Mă ridic și mă duc la șifonier.  Încerc să-l ridic. Nu pot să-l urnesc, dar sper ca efortul să fie suficient. Am văzut în telenovele că femeile însărcinate nu au voie să cadă sau să facă efort. Mă duc să mănânc, inima-mi bubuie-n urechi, vorbesc cu ai mei, ne uităm la televizor și toate, toate sunt bune.

Ai mei îmi spun des să fiu fată cuminte. Când M. a ieșit din scara blocului, cu alaiul, în rochiță de mireasă și cu burtică, maică-mea mi-a zis că dacă era fata ei, o omora în bătaie că n-a fost cuminte.

Am 24 de ani și am făcut un avort. Am avut o sarcină oprită-n dezvoltare și după trei zile în spital, am luat un taxi spre casă. După asta, am umblat luni de zile cu un sloi de gheață înfipt în umăr și cu toată vinovăția și remușcarea făcute sul în stomac. Totuși, mă așteptam să se întâmple asta. Am știut că o să vină, că oricum sunt în stare de orice, după ce la 4 ani eram împăcată cu gândul că o să scap cumva, oricum, de copilul ăla din burtă, ca să nu afle ai mei că n-am fost cuminte. Și ei îmi spuseseră să fiu cuminte. Ce nu mi-au spus a fost însă ce înseamnă asta. Dar am știut cumva, când bunicul meu și-a desfăcut cureaua și s-a lipit de mine și duhnea. Am știut că partea aia din corpul lui, moale și lipicioasă, a făcut, într-un fel, ca eu să nu mai fiu cuminte.

Mie mi-au venit o mie de chestii în minte. Încerc să mă disciplinez și să-mi aduc aminte ce m-am chinuit să învăț în atâția ani de muncă cu mine. Nu trebuie să-i judeci, trebuie să-i înțelegi, n-aveau de unde să știe, că nici tu n-ai zis nimic, concentrează-te pe ce poți schimba acum. Încep să mă usture gingiile, ca de fiecare dată când îmi vine să plâng și încerc să mă abțin. Aș fi vrut ca ai mei să-mi dea curaj, nu să mă facă așa de fricoasă. Așa de mică și de proastă și fără inițiativă și speriată de bombe.

Mi-aș fi dorit să fi divorțat de când au zis prima dată că vor face asta. Mi-aduc aminte că am primit vestea cu calm și tot ce-am zis a fost “Bine, dar până atunci, tot ce te rog e să n-o bați”. N-a fost așa.

Am simțit că am trăit întotdeauna pe teren minat. Mi-era în permanență frică. Să nu zic sau fac ceva greșit. Frică să nu interpreteze ceva greșit, frică să nu-mi iau vreo palma. Multă vreme n-am putut să adorm decât dacă-mi imaginam că mă bate cineva. Încă mai fac asta, uneori.

Am aflat de curând că tindem să căutăm ce ne e obișnuit și am înțeles de ce am tânjit întotdeauna după relații tumultuoase și în mare parte abuzive. Am căutat asta permanent și nu mi-am găsit niciodată locul în relațiile normale.

N-am reușit nici până în prezent să-mi dau seama care sunt toate modurile în care m-a afectat atmosfera de acasă. De cele mai multe ori, dau vina pe mine. E ceva ce nu înțeleg eu, ce fac eu greșit. Nici nu am vorbit cu ei despre asta. Un fost prieten a sunat-o pe maică-mea odată și i-a povestit ce știa despre bunicul meu, dar cu ei direct n-am deschis niciodată subiectul. Merg acasă extrem de rar și mă sufoc acolo, la propriu, iar de când am plecat la facultate, m-am setat pe ideea că nu-mi trebuie familie. Că-s suficient de puternică și de călită ca să mă descurc.

Poate nu.

Dacă doriți să participați la acest proiect, scrieți un email la adresa andrei.pungovschi@gmail.com

DESPRE AUTOR

Andrei Pungovschi este fotojurnalist freelancer. În 2006 a petrecut un an la University of Missouri, unde a studiat fotojurnalism. Din 2007 este fotograf colaborator al agenției France Presse în România. Este parte a echipei Decât O Revistă de la începutul publicației, în calitate de fotograf și editor foto.

Imaginile sale au apărut în diverse publicații străine, printre care The New York Times, The Guardian, Süddeutsche Zeitung, Esquire Romania, The Associated Press. Din 2007, a predat câțiva ani fotojurnalism, sub forma unor cursuri la Centrul pentru Jurnalism Independent și Decât O Revistă, sau a unor workshop-uri. În 2011, a fost câștigătorul unei burse de la Fundația Rosalynn Carter, în urma căreia a realizat un proiect despre costurile sociale ale anxietății.

Fotografiile sale au fost premiate la concursuri internaționale, printre care Pictures of The Year International, National Press Photographers Association, The Missouri Press Association, în SUA, BursaPhotoFest în Turcia.

ABONARE NEWSLETTER 

RECOMANDĂRI