ERAU ȘI EI TINERI

fotografii și interviu de Andrei Pungovschi

 

 

Dacă ai sta de vorbă cu părinții tăi tineri, ce ai schimba la cum te-au crescut?

SHARE

Gabriel, 39 de ani, om de vânzări. București, mai 2018.

Aș schimba partea asta de recompense și impunere. Asta cu impunerea respectului care se făcea prin forță. Orice făceai era condiționat de altceva. Ieșeai afară și ”Dacă nu vii în casă atunci” se întâmpla nu știu ce. Asta aș schimba. Adică mi-aș da mai mult credit.

A fost foarte tare când am învățat să scriu. Când tata a constatat că eu învăț să scriu cu stânga, că sunt stângaci. Și a zis ”Nu! Cu dreapta, că scrisul e făcut pentru mâna dreaptă.” Și a fost complet aiurea că trebuia să scriu cu dreapta și era foarte nasol. Aveam de scris o pagină și scriam foarte urât și rupea pagina și încă o dată și încă o dată până când scrii frumos și am învățat să scriu cu dreapta. Acum scriu și cu stânga, dar nu scriu frumos că n-am antrenament. Dar natural mi-a venit să scriu cu stânga.

Legat de școală, era chestia asta. Cumva era tot despre părinți școala. Dacă luai o notă proastă nu erai tu un fraier sau tu pierdeai, era despre ei. Că-l faci pe el să fie de căcat, să vină la ședință și să-i fie rușine. Sau să vină acasă și să-i fie rușine de vecini sau o tâmpenie din asta, oribilă. Cred că aveam 17 ani când l-am auzit prima oară pe taică-meu să zică ”Bravo!”. Și nu pentru că nu era mândru. Că mi-am dat seama mai târziu de chestia asta. Era foarte mândru, dar cumva cred că îi era foarte frică că în momentul în care dă jos toate armele și se arată așa cum este el de fapt, un om bun, scapă controlul și atunci copilul își face de cap și ajunge un rahat.

Și în rest erau astea cu măsurile coercitive. ”Vă prind că vă bateți, vă bat.” Plus, normal că erau minciunile pe care le spuneam. Non-stop am mințit. De ce? Că trebuia să-mi salvez pielea. Și a fost surprinsă maică-mea să afle că o mințeam. Dar o mințeam. Și ușor. Adică era reflex. Pentru că adevărul presupunea bătaie, ceartă, pedeapsă. Pentru că adevărul era oricum ceva ce nu era acceptat de ei. Și atunci inventai o poveste pe care ei o haleau și era ok. Am sfârșit să mă adune taică-meu din gară, unde eram cocoțat pe gardul ăla dintre linii și mergeam pe gardul ăla cu picioarele și cu mâinile pe vagon și băteam în geam. Erau trenurile astea care veneau din Germania de Est și Polonia și cerșeam bomboane și gumă. Și mai stăteam pe linii în spatele blocului când treceau și făceam cu mâna și ăia aruncau din tren bomboane. Și imaginează-ți treizeci de copii între linii, cu trenurile care trec stânga-dreapta și ăia se luptau pe-o bomboană care se ducea printre pietrele alea, pe acolo. Și tata ne bătea pentru că îl făceam de râs că cerșim. Că avem tot ce ne trebuie și nu trebuie să cerșim. Nu pentru că ne calcă dracu’ trenu. Mi-aduc aminte că odată ne-a scos din casă, pe mine și pe frate-meu, ne-a adunat din gară, era noapte deja afară. Și când am intrat în casă am văzut rucsacul meu și-al lui frate-meu pregătiți, împachetați, tot. Și-a zis ”Rucsacul în spate și-afară din casa mea, n-aveți ce căuta aici! Eu nu cresc cerșetori.” Și ne-a scos pe stradă. A făcut-o demonstrativ. Eu am crezut-o. Și eu și frate-meu. Eram atârnați de el pe acolo și urlam ca din gură de șarpe și așa ne-a dat o lecție. Așa a înțeles el.

Aș schimba chestia asta, legată de umilința copilului și legată de ce înseamnă imaginea lor, sau ce cred ei că înseamnă imaginea lor față de ceilalți. “Nu lua note proaste că mă faci de râs.” Care este un criteriu pe care nimeni oricum nu dă doi bani. Nu e ca și când oamenii se duc acasă și vorbesc. “Copilul lui a luat 6, deși uite ce reglor bun e taică-su la Rulmentul.” Prima trăsnaie serioasă am făcut-o când eram la grădiniță și ne-a pedepsit educatoarea pe mine și pe încă doi, că nu dormeam, să stăm în chiloți pe hol. Și în secunda la care s-a închis ușa la clasă, ne-am dus direct în vestiar, ne-am îmbrăcat și am plecat prin oraș. Trei copii de grădiniță. Și am umblat până seara. Ne-a adunat o educatoare care era în concediu și era întâmplător pe stradă și ne-a văzut și ne-a adus acolo. Și era cu Miliție, cu tot. Și-am luat o bătaie de m-am căcat pe mine. De frică, de spaimă. M-a bătut pentru că era foarte speriat și așa s-a descărcat. Asta am făcut-o și eu de câteva ori când era Darie mai mic din păcate. Când te sperii foarte tare zici că creezi o traumă acolo și omul ăla o să știe când mai face a doua oară. Dar nu cred neapărat că e o soluție. Dar asta cu umilința cred că e o soluție pentru că e instinct de conservare. Indiferent de vârstă, îl ai cumva. Și în momentul în care ești umilit vrei să ieși din situația aia. Și atunci găsești soluții. Te ascunzi, fugi, te-îmbraci, te cațeri, minți, whatever.

Pe mine tata când mă bătea, mă bătea când mă băteam cu frate-meu, de exemplu. Venea și mă lua pe mine în primire și se apuca să-mi tragă curele la cur. Încercam să nu plâng. “Plângi?” Nu plângeam. Drept pentru care îmi mai aplica niște chestii. Pe frate-meu când punea mâna, ăsta începea să urle de cădea varul de pe pereți. A scăpat de treaba asta. În ce măsură l-a ajutat pe unul și pe altul în viață problema asta, nu știu. Ce pot să văd este că traumele pe care le-am acumulat atunci au ieșit afară nu neapărat asupra copiilor mei, ci mai mult asupra mea, fiind adult. E nesiguranța aia, pe care o aveam atunci și o simțeam. Nu știam niciodată dacă mergem sau nu mergem în vacanță. Era tot timpul în ape și nu știai niciodată cum stai. Și asta o resimt.

La muncă, de exemplu, când sunt lucrurile neclare, sau o resimt în viața mea socială, personală. Când eu sunt considerat de mulți dintre prietenii mei ca fiind foarte abrupt. Forțez o rezoluție pe loc. Neagră sau albă. Acum. Majoritatea oamenilor nu fac asta și este destul de agresiv din partea mea să fac chestia asta. Asta cred că vine din dorința de a fi lucrurile clare. Nu știam niciodată ce urmează, ce se întâmplă. Și vreau să fug de treaba asta, să nu mai fie. Nu fac bine neapărat întotdeauna. Uneori fac asta cu Darie, mai las lucrurile în coadă de pește, cumva conștient, pentru că îmi doresc de la el să vină cu argumente. Să-l forțez să devină creativ. Darie negociază de multe ori cu mine, dacă dorește un lucru. Și îl las să negocieze, și îi fac nu neapărat ușoară munca asta, pentru că în momentul ăla devine creativ și vine cu argumente. Bineînțeles că la un moment dat trebuie să și câștige, că dacă negociază omul de zece ori și vede că n-are șanse renunță. Dar când am zis da, e da. Nu există să mă răzgândesc.

La mama nu cred că ar fi putut fi schimbate foarte lucruri, pentru că mama e o ființă pur emoțională. Rațiunea era o cale, era planul, dar ea acționa pur emoțional și cumva a fost în slujba tatei, inclusiv din punctul de vedere al educației noastre. Adică a fost omul care a întărit ce spunea tata și era varianta mai soft. Poate mi-aș fi dorit să fie mai categorică cu tata, să aibă mai multă încredere în ea, să se impună altfel în fața tatei. Cred că multe din chestiile astea, pe care noi le-am tras, ar fi putut fi evitate. Pe de altă parte, au fost un exemplu foarte bun de cuplu. N-a existat o dată să se contrazică între ei. Dup-aia aveau ei discuțiile lor, dar erau unison. N-am putut niciodată să folosim pe unul dintre ei ca să ne scoatem noi. Nu mergea.

Așa cât i-am cunoscut, traumele lor erau cu totul și cu totul la alt nivel decât ale mele. Tata a fost în modul de supraviețuire până când s-a însurat. A fost prima generație încălțată. Avea o pereche de bascheți pe ani. În rest, de când se topea zăpada până ningea era desculț. Muncea la CAP de la 12 ani, la 14 ani s-a dus pe șantierul naval de la Galați, la 16 ani a venit la Brașov și s-a angajat, a fugit toată viața lui de ce reprezenta taică-su. Dacă stau să analizez experiența lui tata și dup-aia cum s-a transpus asta în familia lui mai departe, evoluția este fantastică. Chiar dacă ne bătea, este mult mai bine decât să zici: ”Te îmbraci și la trei dimineața trebuie să fii pe câmp, că ai de treierat.” Fără mâncare, sau cu o turtă de mălai.

Mama la fel, a fost crescută de bunică-meu, care era un despot. Nu că îi găsesc circumstanțe lui bunică-meu, dar ăsta a fost prizonier cinci ani în lagăr, în Siberia, și-a scăpat de acolo, fără un plămân. Venit de pe front, emoțional nu mai ești sănătos la cap, n-ai cum. Cu toate astea, a ținut o familie, până a murit în ‘87, și trei copii. Și da, era cu bătaie la bunică-mea, ca la balamuc, pe copii nu mai vorbesc, maică-mea ciuntită emoțional, adică foarte, foarte nasol.

Asta a fost pe de o parte. Pe de altă parte, tata a fost cumva capabil să ne dea o independență și o încredere în noi fantastice. Adică erau două extreme, unde spunea ”Nu, că tu ești mic și nu știi sau tu nu pune mâna că strici”. Și extrema cealaltă era că ne trimitea în tabără. Am fost în fiecare an de când eram la grădiniță. Prima tabără în care am plecat, ne-a băgat în tren pe geam. Că era acceleratul ăla de Mangalia care stătea în Brașov 2-3 minute și era puhoi de oameni pe hol. Ne-a dus la vagon, a bătut în geam, a deschis geamul și ne-a băgat ca pe scrisori în poștă. Și l-am întrebat, când îl aveam eu pe Darie mic, și-a plecat Darie în prima tabără. “Când ne-ai trimis atunci, nu ți-a fost frică?” Zice: “Io eram căcat pe mine și-am plâns tot drumul din gară până acasă și mă-ta plângea acasă.” Le era frică, dar cumva împotriva instinctului, ne-a dat libertatea asta. Și asta i-o datorez, a fost o chestie foarte tare. Eram mici, aveam șase ani. Dup-aia am tot fost și, pe măsură ce-am crescut, erau excursiile, taberele în care nu erai sigur sută la sută că mergi, decât în seara dinainte. El probabil că știa, dar ținea suspansul ăla. Era o chestie de negociere. Își negocia comportamentul nostru față de el. Noi călcam ca pe sârmă. Când am mai crescut, cumva ceream voie într-un fel, dar mai mult anunțam. Și singura chestie era, ne spunea: ”Să nu mă faceți de râs pe unde mergeți!” Nu știu de dracu’ e așa de important. Pentru că nu s-a întâmplat niciodată să vină a doua zi să zică: ”Băi, am auzit că m-ați făcut de râs!”. Veneam dimineața cu frate-meu și spuneau vecinii: “Băi, Nae, ți-au venit băieții azi dimineață la șapte!” Tata a venit și-a zis: ”Dacă mai beți, măcar nu mai cântați ‘O, sole mio!’ pe uliță, că nu știe nici dracu’ ce cântați!” A fost așa, cald, rece, cald, rece, cald, rece, tot timpul.

Pe de o parte, mă simt captiv în comportamentul ăla. Cumva ai tendința mai degrabă să replici ce-au făcut ai tăi cu tine, pentru că e calea ușoară, e calea pe care o știi și te duci spre ea cumva, cred. Pe de altă parte, poți să identifici momentul și să zici: ”Aha! Aici tata făcea așa, aleg să fac altfel.” Dar natural tendința este să replici tratamentul pe care l-ai primit. Nu știu din ce cauză. Se întâmplă o chestie. E paradigma aia socială în care am fost crescuți și educați, cu mama, tata, pe care nu ți-o cultivă nimeni. Doar o vezi și ea este acolo. După care trec niște ani în care sunt școală, liceu, facultate, whatever, gagici, și te căsătorești și dintr-odată aia redevine actuală, pentru că tu te raportezi la ea, în conjunctura vieții tale din momentul ăla. Și aia nu se mai aplică. Și te trezești că ai un copil și nu te-a învățat nimeni ce-i cu copilul ăla, că nu ne învață nimeni. Cu nou-născutul, cu sarcina, cu frustrarea mamei de după, cu frustrarea tatălui. Și atunci singurul reper pe care îl ai este dracului viața ta, că nu ai altul și atunci tinzi să te duci pe terenul bătătorit. Restul e teorie. În teorie, facem parenting, whatever that means. Și facem playful parenting. Sunt niște teorii foarte mișto, dar nu cred că țin.

Cred că bunul simț e soluția. Bunul simț înseamnă echilibru. Elimini extremele. Și bunul simț este undeva la mijloc. Cred că un copil are nevoie de disciplină. De ce? Pentru că are nevoie de repere. Și reperele lui, la nivelul lui de înțelegere, nu presupun o judecată. Atunci are nevoie de limite și astea se impun prin disciplină. De aia ei împing tot timpul și scormonesc și apasă butoane până când tu ești cu creierii pe pereți și, dacă nu găsești momentul în care să te apropii, copilul ăla face ce crede el. Și dacă el nu are limite, face ce poate. Cum, pe de altă parte, nu cred că o palmă la cur e sfântă. În același timp, nu cred că palma la cur este cel mai rău lucru care se poate întâmpla unui copil. În sensul că este mult mai păgubos emoțional pentru un copil să aibă o mamă și un tată care se înjură ca la ușa cortului sau zbiară la el ca la ușa cortului, și se apleacă și deasupra lui așa, dar zic: “Nu, eu nu-mi bat copilul.” Dar în schimb îl tumefiezi pe ăla. Emoțional e cârpă de șters pe jos. Să bați copilul e una. Programat, scoatem cureaua, zdrăngănim catarama, creăm tot felul de chestii și ne apucăm să batem copilul. Dar dacă a făcut o prostie în momentul ăla i-ai tras una la cur. Nu să-l dărâmi, să se împrăștie pe acolo. Decât să te ridici deasupra lui și să-i spui că nu-i bun de nimic, prefer palma la cur, pentru că fizic nu creezi un damage atât de mare, ai marcat momentul, copilul ăla a înțeles ceva din treaba asta și e cel mai ușor pentru copil de depășit.

Noi suntem mai mult absenți. Eu nu sunt un exemplu, pentru că sunt extrem, sunt super absent, sunt foarte mult plecat. Dar probabil că la un moment dat, când copiii mei se vor întâlni cu copilul tău care va face același demers o să zică aș vrea să fi stat mai mult cu mine. Chiar dacă mă ceartă, dar măcar să fie aici. Deși nu-mi reproșează niciunul nimic. O să vină momentul când o să zică: “Bă, dar tu unde ai fost?” Sau: “Cum îți permiți să-mi spui mie să nu fac chestia asta, când tu n-ai fost aici?” Și m-aștept la chestia asta.

Dacă doriți să participați la acest proiect, scrieți un email la adresa andrei.pungovschi@gmail.com

DESPRE AUTOR

Andrei Pungovschi este fotojurnalist freelancer. În 2006 a petrecut un an la University of Missouri, unde a studiat fotojurnalism. Din 2007 este fotograf colaborator al agenției France Presse în România. Este parte a echipei Decât O Revistă de la începutul publicației, în calitate de fotograf și editor foto.

Imaginile sale au apărut în diverse publicații străine, printre care The New York Times, The Guardian, Süddeutsche Zeitung, Esquire Romania, The Associated Press. Din 2007, a predat câțiva ani fotojurnalism, sub forma unor cursuri la Centrul pentru Jurnalism Independent și Decât O Revistă, sau a unor workshop-uri. În 2011, a fost câștigătorul unei burse de la Fundația Rosalynn Carter, în urma căreia a realizat un proiect despre costurile sociale ale anxietății.

Fotografiile sale au fost premiate la concursuri internaționale, printre care Pictures of The Year International, National Press Photographers Association, The Missouri Press Association, în SUA, BursaPhotoFest în Turcia.

ABONARE NEWSLETTER 

RECOMANDĂRI