ERAU ȘI EI TINERI

fotografii și interviu de Andrei Pungovschi

 

 

Dacă ai sta de vorbă cu părinții tăi tineri, ce ai schimba la cum te-au crescut?

SHARE

Cristina, 35 de ani, profesoară de engleză și olandeză. Amsterdam, mai 2018.

Tata a murit când mama avea 44 de ani, eu aveam 10 și fratele meu avea 12 ani. Îmi aduc aminte că inclusiv când mama era bolnavă, copil fiind, mă gândeam: ”e bolnavă din cauza noastră, pentru că are prea multe griji sau muncește prea mult”. Inclusiv moartea lui tata. Toate lucrurile alea le iei atât de personal, ca și cum toată lumea s-a învârti în jurul tău. Bineînțeles că mi-am pus de multe ori întrebarea: ”De ce s-a sinucis tata?”. Lucru pe care încă nu-l știu și nici n-o să-l știu vreodată, dar tot timpul aveam nevoie de explicații pentru că încercam să vorbesc cu mama despre lucrul ăsta și ea zicea: ”Așa a fost să fie”. Sau ”Așa a vrut Dumnezeu”. Care e un răspuns foarte românesc. Ce-nseamnă asta? Așa a vrut Dumnezeu, sau așa a fost să fie? Cum adică așa a fost să fie?

În același timp cred că părinții noștri nu au explicația aia. Nici noi. Nici eu acum. Sunt anumite lucruri care mi se-ntâmplă și nu știu de ce mi se-ntâmplă. Pur și simplu se-ntâmplă. Și, dacă m-ar întreba fetița mea de ce, aș încerca să-i dau o explicație, dar nu-s foarte sigură că ar fi explicația corectă.

Poate că le-aș cere, și le-am cerut lucrul ăsta și când eram mică sau când eram copil, dar nu erau în stare să o facă, să vorbească, să spună: ”Uite, asta se-ntâmplă, se-ntâmplă din cauza asta, trebuie să trecem printr-o anumită perioadă și trecem împreună. N-avem soluția, dar nu facem lucrul ăsta ca să îți facem rău ție.”

Nu știu sigur dacă-aș schimba ceva, pentru că cred c-am ajuns într-o fază în care nu mai cred în schimbările astea. Cred că nici ei singuri n-ar putea schimba ceva, cred că sunt anumite decizii pe care le iei. În niciun caz nu le iei ca să faci rău copiilor tăi și spun asta și pentru că o am pe Sara de o lună, și-s convinsă că am luat și voi lua decizii care o să-i influențeze ei viața poate nu într-un mod foarte pozitiv, dar în niciun caz nu fac lucrul ăsta ca să o rănesc pe ea.

Le-aș spune să vorbească mai mult. Dar tu știi ce greu e să vorbești cu copilul tău? Incredibil. E foarte, foarte greu. E ca și cum ar trebui să creez o nouă limbă pe care să o vorbesc cu ea. Câteodată vorbesc cu ea și mă gândesc: ”Ok, folosesc o grămadă de diminutive și n-aș vrea, pentru că n-aș vrea să vorbesc baby language”. Ar trebui să vorbești la același nivel pentru că ei înțeleg. Mi-aduc aminte că eu înțelegeam foarte multe lucruri când eram mică. I le spuneam mamei și cumva era așa uimită de faptul că le înțelegeam și ea le dădea o altă turnură sau încerca să le minimalizeze importanța.

Dacă mă gândesc la părinții mei e clar că ei s-au ales unul pe altul și că nu erau ok împreună, chiar de la început, din primele zile. Și ai puterea să schimbi lucrul asta, mai ales înainte să ai copii. Poți să divorțezi. Și totuși rămân împreună. De ce nu faci schimbarea asta, când schimbarea e în puterea ta? De ce n-o faci? Sau începi tipic în familie românești, și nu numai, certuri, scandaluri, bătăi. Oricine are un moment în care poate să fie foarte rațional și să spună: ”Ok, sunt în situația asta și nu mai vreau să fiu în situația asta pentru că nu-mi face mie bine, nu face nimănui bine, ies din ea”. Și ai puterea să ieși din ea. De ce nu ieși din ea? Adică de ce dacă tot ești cel care-și construiește viața, de ce nu ieși din situația respectivă? De ce nu faci schimbarea? Ce te reține?

Cred că ceea ce te reține e în foarte mare parte frica de a face rău celorlalți. Mă refer acum strict la situația din familia noastră. Și mama putea să iasă din situația respectivă și n-a ieșit din ea. Se gândea la noi, se gândea probabil și la tata. Un tată alcoolic care nu era prezent mai niciodată, scandaluri, învinuiri, amenințări, lipsă de afecțiune. Cred că atunci când ești copil în primul rând vezi lipsa de afecțiune între părinții tăi. E un lucru cumplit, dar supraviețuiești.

Eu întotdeauna spun că am avut puterea să ies cumva, într-o oarecare măsură, din contextul ăla, pentru că dacă aș fi rămas în România probabil m-ar fi influențat în continuare. Și-n continuare normal că am perioade când mă gândesc la ce s-a întâmplat, sunt chiar perioade mai sumbre când mă întreb de ce n-am avut o copilărie normală sau de ce n-am avut o copilărie frumoasă, dar pe de altă parte, nu era în puterea mea să schimb și nici măcar nu era în puterea lor.

Te influențează ceea ce s-a întâmplat? Normal că te influențează. Normal că devii mult mai sensibil, ți-e frică să nu ți se-ntâmple și ție lucrul ăsta. Perioade de depresie sau perioade când te gândești. Întotdeauna o să revină. Olandezii zic că ”n-ai avut un start bun”, ceva de genul ăsta. Pentru că sunt lucruri pe care parțial le vindeci, le vindeci prin iertare, le vindeci dacă încerci să-i înțelegi, le vindeci dacă, cum a fost cazul meu, scrii o carte. Toată lumea m-a întrebat: ”Cum, ți-a adus vindecarea cartea asta?”. Într-o oarecare măsură, da. Pentru că în momentul în care ești împăcat cu ceea ce s-a întâmplat te gândești că lucrurile sunt așa cum sunt. Le păstrezi pentru tine și nu mai vorbești despre ele.

Dar pe de altă parte, mie mi-a adus și foarte multe lucruri bune ceea ce s-a întâmplat. Foarte multe, extrem de multe. O anumită sensibilitate la oameni. De mică a început să-mi pese. Voiam, nu voiam, îmi păsa foarte mult de ce se întâmpla în jurul meu, pentru că tot timpul te gândești să fie mama bine, să fie tata bine, să fie fratele meu bine, te gândești să nu se întâmple ceva și atunci nu te mai concentrezi pe tine. Asta m-a făcut mai puțin egoistă, îmi pasă foarte mult de alții, în sensul că îmi doresc să-i ajut, să vorbesc cu ei. Poate dacă aveam o copilărie normală, nu zic că nu era sigur la fel, dar exista posibilitatea să fiu cineva pe care să-l intereseze foarte mult cariera sau confortul material. Asta nu înseamnă că trăiesc într-un cort și fac numai muncă de voluntariat. Normal că you go with the flow, îți cumperi o casă, investești banii într-un loc, îți cumperi o mașină că ai nevoie și de aia, cu toții avem nevoie de un anumit confort și-n Olanda lucrurile astea le faci mult mai ușor. Noi suntem doi simpli profesori care avem un salariu mediu și ne permitem să trăim decent. Dar sunt foarte legată de România și de comunitatea de români din Olanda.

Am o fundație împreună cu alți români de peste 10 ani și facem extrem de multe lucruri pentru România. Câteodată sunt ani când avem proiecte super mici, în sensul în care trimitem doar calculatoare și haine sau jucării pentru o școală, pentru copii orbi de exemplu. Și-au fost și proiecte pentru care ne-a dat o societate olandeză 160 000 de euro, pentru un proiect scris așa noaptea, și cu ăia 160 000 de euro a funcționat un centru pentru copii autiști 3 ani de zile în Brașov. Cred că toate lucrurile astea, faptul că-s foarte orientată spre alți oameni și dorința permanentă de a ajuta și de a face ceva pentru ceilalți cred că are de-a face și cu ce s-a întâmplat. Când tu nu primești afecțiunea aia, o creezi singur și-o oferi. Trebuie să găsești și-o parte bună, că dacă nu găsești partea aia, atunci te pierzi. Și văd lucrul ăsta la fratele meu și, parțial, și la mama mea. Deși mama, pentru o mamă rămasă singură la 44 de ani cu doi copii, a fost extrem, extrem de puternică. Ți se dezvoltă un fel de sistem de supraviețuire și supraviețuiești. Și nu numai că te păstrezi pe linia de plutire, ci începi să faci lucruri, să însemni ceva.

Olandezii spun tot timpul că trebuie să fii mândru. Nu mândria aia a noastră prostească, dar trebuie să fii mândru de ceea ce arăți, să fii mândru dacă ai rezultate bune la un examen. Eu n-am avut niciodată sentimentul ăsta. Că sunt mândră de ceea ce-am realizat. Am terminat liceul și facultatea cu note super ok. Vorba lu’mama, ”m-am realizat”. În sensul că am un job, am un trai cât se poate de decent, dar n-am fost niciodată mândră de chestia asta, niciodată. Dacă sunt mândră de ceva de când sunt în Olanda, de 10 ani de zile, sunt mândră de proiectele astea pe care le facem, sunt mândră pentru faptul că pot să ajut pe cineva care are o problemă.

Dacă doriți să participați la acest proiect, scrieți un email la adresa andrei.pungovschi@gmail.com

DESPRE AUTOR

Andrei Pungovschi este fotojurnalist freelancer. În 2006 a petrecut un an la University of Missouri, unde a studiat fotojurnalism. Din 2007 este fotograf colaborator al agenției France Presse în România. Este parte a echipei Decât O Revistă de la începutul publicației, în calitate de fotograf și editor foto.

Imaginile sale au apărut în diverse publicații străine, printre care The New York Times, The Guardian, Süddeutsche Zeitung, Esquire Romania, The Associated Press. Din 2007, a predat câțiva ani fotojurnalism, sub forma unor cursuri la Centrul pentru Jurnalism Independent și Decât O Revistă, sau a unor workshop-uri. În 2011, a fost câștigătorul unei burse de la Fundația Rosalynn Carter, în urma căreia a realizat un proiect despre costurile sociale ale anxietății.

Fotografiile sale au fost premiate la concursuri internaționale, printre care Pictures of The Year International, National Press Photographers Association, The Missouri Press Association, în SUA, BursaPhotoFest în Turcia.

ABONARE NEWSLETTER 

RECOMANDĂRI