ERAU ȘI EI TINERI

fotografii și interviu de Andrei Pungovschi

 

 

Dacă ai sta de vorbă cu părinții tăi tineri, ce ai schimba la cum te-au crescut?

SHARE

Ioana, 33 de ani, jurnalist. București, aprilie 2018.

Maică-mea era o combinație din asta fatală de “acum te pup, acum te scuip”. Țin minte că avea zile de weekend în care după ce muncea toată săptămâna ca o isterică, sâmbăta spăla de mână, gătea vreo șase ore și în tot acest timp urla încontinuu și înjura și ne făcea pe toți în toate felurile, dar nu ne lăsa s-o ajutăm. După care seara, epuizată, se băga în pat și cerea afecțiune. Toată lumea era megaterifiată, în frunte cu mine. 

Taică-meu a fost crescut de un tiran. Bunică-miu, care era ucrainian, a fost refugiat de război, un tip super dur și autoritar, drept pentru care tata nu știe să exprime nici să primească niciun fel de afecțiune. El era și cel însărcinat cu a mă bate. De fiecare dată când făceam o tâmpenie, se întâmpla asta. Până la 14 ani, când la ultima bătaie, a zis ceva de genul: “Tu știi că mie nu-mi place și nu mi-a plăcut niciodată să fac asta”. M-am gândit: “Totuși ești adult, adică dacă nu vrei să faci o chestie, de ce-o faci? Stop!” 

Ca atare, dacă ar putea, să fie un pic mai coerenți cu ei înșiși și mai stabili emoțional. Le-aș zice o chestie pe care am înțeles-o și-am reușit s-o accept de la tipa la care merg la terapie de trei ani, că ei m-au crescut, evident fără să vrea, într-un mediu complet instabil emoțional. O să pun întotdeauna disclaimerul ăsta. Chiar au făcut ce-au știut mai bine și cred că n-aveau cum să facă altceva deși realitatea e că am fost un copil abuzat. Asta e. Dar nu pot să spun asta fără să spun că nu-i condamn și că înțeleg cum s-a întâmplat. Simt în continuare nevoia să-i apăr. 

Maică-mea a fost toată viața pe discursul de “nu ți-am cerut să faci performanță la școală, e foarte bine c-o faci, dar o faci pentru tine, nu pentru mine”. Înțeleg ce vroia să zică, dar eram super ahtiată să vadă că fac lucruri bune. Deși ei îmi ziceau textual că nu-i așa, am simțit întotdeauna că trebuie să demonstrez ceva, că mă bagă în seamă doar atunci când fac tâmpenii. Ceea ce nu prea făceam, eram ultima tocilară și un copil introvertit și megacuminte. Nici faptul că luam note mari nu-i bucura în mod special. Chestie pe care am continuat s-o fac ca să primesc și apreciere pozitivă. 

Cumva e interesant că ai mei sunt amândoi și singuri la părinți, ca și mine, și copiii unor personaje extrem de autoritare și asta s-a tradus diferit. Pe tata l-a blocat foarte tare și l-a făcut foarte anxios și închis. Iar pe maică-mea a făcut-o la rândul ei tiranică și extrem de imprevizibilă. Cu toate astea, ei sunt căsătoriți până-n ziua de azi și au o relație perfect funcțională. Asta a fost interesant și greu de dus. Ei niciodată nu s-au contrazis în stilul lor de a mă crește cred că i-am auzit certându-se de trei ori în toată viața. În continuare își completează propozițiile. Au grijă foarte bine unul de altul în disfuncționalitatea lor. 

Un efect în viața de adult e că am o stimă de sine foarte scăzută, care s-a tradus de-a lungul timpului în varii forme, culminând cu lunga mea anorexie. Ca să fie tacâmul complet, din păcate s-a tradus și în relații care au ajuns să fie abuzive în diverse feluri. 

La cel mai meschin nivel, un alt efect sunt și cei patru ani de terapie, unde dau bani săptămânal. Care-mi face foarte mult bine. Am o super terapeută de la care simt în continuare că am ce să învăț. Am ajuns cu ea la o concluzie care mi se pare super valoroasă, că majoritatea lucrurilor pe care le fac, care sunt autodistructive – nemâncat, băut mult, muncit excesiv etc. – vine dintr-un soi de credință foarte veche a mea care e o interdicție. N-am voie să exist. Cu asta am crescut eu în cap, cu gândul că incomodez, că n-ar trebui să deranjez, că ar trebuie să fiu foarte cuminte și să fac totul foarte, foarte bine în speranța că n-o să mă bată, o să mă iubească, și-o să fie bine. Dar pentru asta trebuia să ocup cât mai puțin spațiu și să fiu cât mai puțin problematică. În timp, într-un adult, genul ăsta de interdicție ajunge să se traducă în comportamente de autodistrugere. 

Deși am contribuit o bună bucată din viața mea de adult la creșterea unui copil și a fost o experiență absolut fabuloasă, tot felul în care am fost crescută mă face să am îndoieli foarte mari că aș putea să fac asta și să nu dau mai departe toată violența. N-am avut episoade violente în relația cu ea, dar cred că am simțit uneori ce simțea maică-mea înainte să înceapă să urle. Și nu e ok. N-am încredere în mine că aș putea să fac asta și să nu fut meciul grav de tot. Mi-e teamă pentru că am fost expusă în repetate rânduri la violență emoțională și m-am văzut pe mine în diverse situații având aceleași reacții ca ale părinților mei. Am respins afecțiune, am plecat de nebună de acasă, am urlat, am făcut ca toți dracii, exclusiv față de persoanele care-mi erau cel mai apropiate. 

Am stat de vorbă cu maică-mea în iarnă. Casa asta era un dezastru, era efectiv o casă de oameni bolnavi, nu mai spălasem vase de luni de zile, rufe, pe motiv de depresie. Trecusem printr-o despărțire foarte lungă și foarte complicată. În perioada aia, amestecam blană alcoolul cu antidepresivele și fugeam de acasă în fiecare noapte. A venit maică-mea aici, practic a intrat cu forța peste mine. Era foarte speriată. M-a ajutat să facem curat și în timpul ăla am povestit, de bătăi, certuri, tot ce s-a întâmplat în familie. Plecam de Crăciun la o prietenă despre care i-am spus așa, en passant, că e gay. Maică-mea se întoarce la mine și zice: “Ah, într-o vreme credeam că și tu ești.” Și eu zic: “Păi, într-o vreme chiar eram.” Zice: “Ah, și-acum îți plac bărbații.” Eu zic: “Îmi plac și, și.” Stă ea așa un pic, se gândește și zice: “Tu practic te îndrăgostești așa, de oameni, nu contează dacă-s bărbați sau femei.” Ăla a fost momentul fiecăreia de curaj în care am zis să dăm toate cărțile pe față. Hai s-o dăm și pe asta! Și a fost foarte, foarte bine. Dacă mama mea, contabilă pensionară de șaizeci de ani, destul de habotnică, poate să înțeleagă chestia asta, cred că există speranță.

Dacă doriți să participați la acest proiect, scrieți un email la adresa andrei.pungovschi@gmail.com

DESPRE AUTOR

Andrei Pungovschi este fotojurnalist freelancer. În 2006 a petrecut un an la University of Missouri, unde a studiat fotojurnalism. Din 2007 este fotograf colaborator al agenției France Presse în România. Este parte a echipei Decât O Revistă de la începutul publicației, în calitate de fotograf și editor foto.

Imaginile sale au apărut în diverse publicații străine, printre care The New York Times, The Guardian, Süddeutsche Zeitung, Esquire Romania, The Associated Press. Din 2007, a predat câțiva ani fotojurnalism, sub forma unor cursuri la Centrul pentru Jurnalism Independent și Decât O Revistă, sau a unor workshop-uri. În 2011, a fost câștigătorul unei burse de la Fundația Rosalynn Carter, în urma căreia a realizat un proiect despre costurile sociale ale anxietății.

Fotografiile sale au fost premiate la concursuri internaționale, printre care Pictures of The Year International, National Press Photographers Association, The Missouri Press Association, în SUA, BursaPhotoFest în Turcia.

ABONARE NEWSLETTER 

RECOMANDĂRI