ERAU ȘI EI TINERI

fotografii și interviu de Andrei Pungovschi

 

 

Dacă ai sta de vorbă cu părinții tăi tineri, ce ai schimba la cum te-au crescut?

SHARE

Miruna, 32 de ani, scriitoare și cercetătoare în științe politice. București, aprilie 2018.

Mama era profesoară și s-a întors foarte repede la job după ce m-a născut. Așa erau toate mamele, nu era alegerea ei. Am fost trimisă la bunici la țară. De aici, versiunea idilică, ai trăit la țară, lapte, brânză, în natură. Da, a fost o copilărie idilică și-a lipsit un singur ingredient, prezența părinților. Care, sigur, se manifesta prin vizite o dată la câteva luni, prin vorbit la telefon.

Una din primele mele amintiri din perioada aia este o atitudine violentă a ei asupra mea, certându-mă că nu-i spun “mamă”. De ce nu mă strigi “mamă”? Spune-mi “mamă”! Iar eu aveam reacții: ce vrea de la mine, de ce să-i zic așa? Mie mi se părea că e o non-problemă. Efectiv, nu înțelegeam de ce. Și ea era supărată, bosumflată, cred că nici n-a mai vorbit cu mine. Și toată lumea din jur mă certa, inclusiv bunica mea, bunică față de care eu aveam adevăratul atașament emoțional. Cred că neînțelegerea asta a ei de atunci, care s-a manifestat visceral, dup-aia, de-a lungul vârstelor noastre, și-a mea, și-a ei, a căpătat alte forme. Cerându-mi să mă comport ca o fiică dedicată, whatever that means, și eu tot timpul cu nedumerirea “dar de ce-mi ceri asta?”. Cred că în timpul terapiei am reușit să desfac puțin tensiunea asta și să înțeleg de unde venea.

Păi, stai, frate, că șapte ani de zile, până am venit în clasa întâi, tu erai un fel de mătușă de la oraș, care tot timpul venea cu rochițe, cu dulciuri, dar îmi pierdeam interesul după cinci minute după vizita de la București. Trecerea asta de la țară la București s-a făcut foarte, foarte brusc. Cumva, multă vreme am avut senzația că sunt într-o tabără, într-o vizită la niște rude bogate de la București, unde primeam Cola, Pepsi, chestii, dar cam atât. Și de aici cred dorința aia foarte mare de evaziune. De-abia așteptam vacanța, pentru că însemna că plec la țară.

Asta dup-aia s-a manifestat ca adolescentă când am fugit de acasă. Ulterior, am făcut o legătură. Fuga aia de acasă, câteva nopți, la bunicii mei din București. N-am anunțat pe nimeni, am rugat-o pe bunica să nu zică nimic. Asta cumva era tot un semnal de alarmă că nu mă simt acasă, că nu era ok ceva acolo. Rezultatul acelei fugi a fost din nou violența către mine. Tu nu ești o fiică, tu nu știi să te comporți ca o fiică, tu nu faci, tu nu dregi. Iarăși nedumerirea mea. Cu ce-am greșit, cum ar fi trebuit să mă comport, ce-ar fi trebuit să fac?

Sfatul pe care l-aș da amândurora, pentru că amândoi sunt profesori, ar fi să aibă mult mai multă grijă și atenție la a despărți poziția de autoritate din timpul zilei, de la școală, și poziția de acasă. Cred că amândoi, în feluri diferite, n-au făcut asta. Și-au prelungit poziția de autoritate acasă, în verificarea temelor, în presiunea constantă pe rezultate. Cred că la un moment dat mama îmi vorbea efectiv cu același limbaj ca și copiilor de la dirigenție, în sistemul de premiere și de pedeapsă și așa mai departe. Chestia asta a adăugat prăpastiei ăleia destul de mari care s-a creat în cei șapte ani de acasă. Orice încercare de a vorbi cu ei acum despre asta se termină cu un refuz și cu ideea: “Dar cum, ia uită-te la tinerii din ziua de azi, câți nu și-ar dori să trăiască la țară? Ai fost o super fericită”. Privind din exterior, așa este, dar emoțional vorbind, a fost o povară destul de mare, pentru că a trebuit să mă trezesc la șapte ani să învăț să am de a face cu niște părinți care se mai și așteaptă la chestii de la mine. Și așteptările astea, pe care nu mi le-au explicat niciodată, nu mi le-au contextualizat niciodată, ele erau mereu acolo, evident m-au făcut să am o foarte scăzută încredere în mine și tot timpul aproape să cer voie tuturor celor din jur pentru chestii pe care le fac.

Prima dată m-a șocat când am plecat cu bursa Erasmus, studentă la 23 de ani, în Austria, m-am mutat într-un apartament închiriat, cu mai multe fete. La un moment dat, pur și simplu-mi ceream voie compulsiv. Pot să pun asta aici, pot să strâng asta, pot să pun scaunul la loc? Cumva, o formă de politețe care nu se mai justifica. Una dintre ele, o finlandeză, mi-a trântit-o destul de brutal, dar cu ocazia asta mi-am dat și eu seama. “Ce-ți tot ceri, frate, atâta scuze? Lasă-ne-n pace! Poți să ne ceri voie dacă dai o petrecere la cinci dimineața și bubuie ferestrele, dar nu-mi ceri voie că pui scaunul la loc.” Cred c-am și plâns atunci, m-am dus în cameră și dup-aia mi-am dat seama. Da, cer voie pentru multe chestii. La școală, la fel.

Cred că scindarea asta între o tipă foarte conformistă – eram aia cu zece pe linie – validarea totală, de note, de teme, venind pe baza presiunilor și așteptărilor lor, dar care răbufnea și în rebela care s-a manifestat doar de câteva ori.

Însă formele astea de rebeliune au fost destul de extreme. Fuga de acasă, am mai avut la un moment dat la BAC niște amenințări cu suicid, că am luat 9,80. La un moment dat, m-a sunat mama și, numai așa, din răutate, i-am zis: “Sunt pe malul lacului și-am luat 9,80 și nu pot să accept asta”. Și am făcut-o să sune a tentativă de sinucidere. Am avut media generală la BAC 9,98. N-am ieșit din casă o săptămână, plânsete. Reacția mea li s-a părut ciudată, și ar fi putut să le dea de gândit, să fie un moment de răgaz pentru ei, să se întrebe de ce reacționez așa, și să o îndrepte puțin și către ei înșiși. Dar întotdeauna momentele astea de reflecție erau îndreptate către mine. “Ești exagerată, ești ciudată, de ce faci așa?” Chestii care-mi adânceau și mai mult neîncrederea în mine. Obsesia asta de validare. Nu cred c-au făcut-o intenționat. Tata niciodată nu mi-a zis: “Băi, dacă iei zece, îți cumpăr nu știu ce.” Niciodată. Dar a fost ceva subînțeles, mai ales că frații mei luau note mici și eu trebuia să spăl toată rușinea. Eram adesea comparată cu ei în sensul ăsta. “Tu ai note mari, ești unde trebuie.” Să-i umilească pe ei. Comparația asta constantă în sine cred c-a fost o problemă.

Am mai avut o bursă doctorală la 25-26 de ani, în Germania și și-acolo viață de noapte, nebunie, să nu știu unde sunt, să nu știu cu cine merg, cumva toate acele chestii pentru care știam că nu trebuie să cer voie nimănui. Extremismele astea eu le-aș pune pe seama acelor probleme și a autoritarismului lor și al așteptărilor care nu erau formulate. Nu mi se spunea trebuie să iei zece. Dar asociam tonului lor profesoral de acasă aceeași atitudine pe care o ai față de un profesor. Dacă înveți bine, și-ți faci tema, și iei zece, it’s ok. În cazul ăsta eu adăugam “mă iubește”. Iau zece, fac bine, și mă iubește.

Dacă doriți să participați la acest proiect, scrieți un email la adresa andrei.pungovschi@gmail.com

DESPRE AUTOR

Andrei Pungovschi este fotojurnalist freelancer. În 2006 a petrecut un an la University of Missouri, unde a studiat fotojurnalism. Din 2007 este fotograf colaborator al agenției France Presse în România. Este parte a echipei Decât O Revistă de la începutul publicației, în calitate de fotograf și editor foto.

Imaginile sale au apărut în diverse publicații străine, printre care The New York Times, The Guardian, Süddeutsche Zeitung, Esquire Romania, The Associated Press. Din 2007, a predat câțiva ani fotojurnalism, sub forma unor cursuri la Centrul pentru Jurnalism Independent și Decât O Revistă, sau a unor workshop-uri. În 2011, a fost câștigătorul unei burse de la Fundația Rosalynn Carter, în urma căreia a realizat un proiect despre costurile sociale ale anxietății.

Fotografiile sale au fost premiate la concursuri internaționale, printre care Pictures of The Year International, National Press Photographers Association, The Missouri Press Association, în SUA, BursaPhotoFest în Turcia.

ABONARE NEWSLETTER 

RECOMANDĂRI