SHARE

Pe Pirită am o singură prietenă: Crina. În 22 mai va face 30 de ani. E mamă singură a doi băieți: Șancar de 10 ani și Bogdan de aproape 8 ani. S-a născut într-un sat mic și izolat din județul Sălaj, într-o familie foarte săracă cu 12 copii. Crina zice: “numa’ două surori erau mai mici decât mine, restul erau mai mari”.

Era de vârsta băiatului ei mai mic când i-au murit părinții. Avea un frate major care i-a luat în grijă pe ceilalți pentru scurtă vreme. Își amintește doar că a venit “protecția copilului” și le-a luat pe trei dintre surorile mici. Ea a ajuns într-o familie de țigani – așa le zice ea – din Ponorâta unde spăla, grijea de copii, făcea orice muncă i se cerea să facă pentru că o creșteau la ei. Apoi s-a măritat. S-au mutat la socri în Târgu Lăpuș. Acolo s-a născut Șancar. Crina povestește cu oarecare mândrie că aveau casă de scânduri. Doar că n-aveau curent. Apoi ridul din frunte i se adâncește: bărbatul ei o bătea și trăia cu alta. A tăcut și a răbdat. El avea ajutor de șomaj iar ea mergea de multe ori la muncă în folosul comunității în locul lui, numai să fie bine. Însă nu era. După ce a venit și cel de-al doilea copil viața ei era doar a copiilor. Muncea la câmp, în gradină, la fân, oriunde o chemau oamenii din sat. Acasă se întorcea la singurătate, umilință și violență. Copiii erau deja mărișori și înțelegeau. Urlau mai tare ca ea când el o lovea. Mai tare decât orice bătaie o durea să știe că el trăiește cu altă femeie, că banii câștigați de ea cu trudă îi duce la alta, că nopțile îi lasă fără lemne, că atunci când se întoarce nu vrea să-I vadă, că aruncă după ea și copii cu ce apucă.

Și-a operat băiatul mai mic de hernie de două ori. A doua oară i-a dus salvarea la spitalul din Baia Mare pentru că starea copilului era mai gravă. Era încă în spital când a aflat că bărbatul ei a fugit cu nevasta altuia. A știut că nu mai are la ce să se întoarcă în casa socrilor. Avea o soră pe Pirită, în Baia Mare. Cu un copil de-abia operat a bătut la ușa unei colibe din cartoane și placaje, în mijlocul unui pustiu plin de gunoaie, la marginea unui oraș pe care nu-l cunoștea.

Un frate mai mare i l-a adus și pe Șancar – aproape desculț și mort de foame. Sora ei n-a primit-o prea bine pentru că avea și ea 5 copii de crescut. A plătit alocațiile copiilor și Simion i-a făcut colibă dintr-o camera și cu o învelitoare vai de ea. A luat viața de la început, într-o sărăcie mai dură decât tot ce trăise până atunci. Oamenii din Pirita trăiau de pe rampa de gunoi, furau, săpau după fier, cerșeau și căutau mâncare în containerele din oraș. Ea nu era ca ei. Dar avea doi copii și trebuia să-i hrănească. Zilnic. A învățat cum se muncește pe rampa de gunoi însă nu și-a dus niciodată copiii acolo. A învățat cum se sapă după fier prin șantierele abandonate sau în clădirile demolate: mai întâi te înțelegi cu muncitorii sau cu paznicii apoi, după ce ei vând fierul mai bun, te lasă să-ți încerci norocul. Crina a învățat repede. Știa să-și facă rost de baros, să ascundă ce găsește până are suficient fier să-i permită să plătească pentru o căruță până la Remat unde-l vinde cu mai puțin de un leu pe kilogram. Dacă nu face rost de căruță duce cu spatele. Are o scurtătură. De la depozitele en-gros cumpară mai ieftin cartofi, pâine, pui și are ce pune copiilor pe masă. Uneori intră la Auchan – acolo e greu pentru că vezi multe și nu ai cu ce cumpăra.

Până anul ăsta, din lipsă de spațiu, Crina a avut doar buletin provizoriu de Baia Mare. Varianta asta de buletin nu e un act de identitate adevărat pentru că nu poți face nimic cu el: nu ai drepturi, nu poți să te angajezi, nu arată decât că stai fără spațiu de locuit pe teritoriu unei localități. Crina n-a avut un venit constant în afară de alocațiile copiilor, doar bani puțini câștigați într-un mod care te poate dezumaniza. De anul ăsta Crina are buletin de Baia Mare pentru că una dintre fundațiile din oraș a acceptat s-o ia într-unul din spațiile pe care le deține. A putut astfel să-și facă actele pentru ajutor social și pentru bursele sociale ale copiilor. Continuă să muncească pe rampă și să caute fier pentru că dacă ai depus actele în ianuarie vei primi bani de la stat cândva în februarie și nu știi exact câți. Între timp trebuie să faci foc, să speli haine, să faci mâncare, să cumperi baterii pentru lanternă deoarece dimineața copiii se pregătesc de școală iar noaptea trebuie păziți de șobolani.

apasa pe imaginea de mai jos pentru a deschide galeria de fotografii

gliseaza pentru mai multe fotografii

N-a cerșit nicodată.

Cunoaște câteva femei de la blocuri care o mai cheamă să le ajute și-i dau bani, mâncare sau haine pentru copii. Copiii ei sunt curați și frumos îmbrăcați. Sunt mândria ei.

– Ce ți-ai dori tu, Crina?

– O casă, să știu că pun capul jos și dorm, că dacă plouă nu ne inundă tot ce avem, că dacă fac foc nu ne putem aprinde, că dacă pun hainele-n dulap nu le găsesc roase de șobolani.

– Câți bani ți-ar ajunge ție, să trăiești liniștită cu copiii tăi?

– Nu mult, că suntem doar noi trei. Eu mănânc doar ce rămâne de la copii. Eu cu 50 de lei mă descurc trei zile.

– Ce ți-ai mai dori?

– Să găsesc de muncă. Dar eu n-am școală deloc. Dacă n-am cu cine lăsa copii trebuie să fiu acasă când vin ei de la școală. Alfel, aici pe Pirită se-nvață vagabonzi. După Bogdănel mă duce eu la școală, că trece bulevardul și pe câmp se teme de câini.

SUSȚINE ACEST SERIAL

DOCUMENTARIA este o comunitate de șase fotojurnaliști independenți, uniți de dorința de a documenta vizual, pe termen lung, subiecte importante care sunt ignorate sau tratate superficial de media tradițională.

Ne susținem munca din fonduri proprii și din donațiile cititorilor, așa că avem nevoie de contribuția ta pentru a putea continua să publicăm serialele de fotografie DOCUMENTARIA.

Donațiile se pot face:

Prin transfer bancar (te rugăm să menționezi “pirita” în descrierea transferului):

Asociația LEVANA
București
CIF 36801310
cont RO47BACX0000001280156001
deschis la Unicredit Bank

Cu cardul, în siguranță, online, cu ajutorul platformei Netopia MobilPay:

DONEAZĂ 50 DE LEIDONEAZĂ 100 DE LEIDONEAZĂ 500 DE LEI

Prin PayPal:

DESPRE AUTORI

Mircea Reștea lucrează din anul 2000 ca fotojurnalist. A lucrat la publicații precum Cotidianul și România Liberă, iar în 2013 a devenit freelancer și colaborator la Decât o Revistă.

Claudia Costea are 40 de ani și în ultimii 16 ani a muncit în domeniul social: în proiecte de dezinstituționalizare, protecția copilului și comunități marginalizate.

ABONARE NEWSLETTER 

RECOMANDĂRI