SHARE

Minutele curg. Mâinile împreunate apasă insistent pe pieptul omului. Nicio schimbare pe monitorul care înregistrează pulsul. Sau lipsa lui. Broboanele de sudoare se înmulțesc pe frunte și perechea de mâini se schimbă cu una mai odihnită. Apăsările regulate se reiau. Într-o cămăruță mică în care perechi de șosete stau încă aliniate la uscat între două corpuri de mobilier, două echipaje care au răspuns la apelul 112 se agită să-i redea omului suflarea. Minutele curg și se apropie de cele 20 stabilite de protocolul de resuscitare. Trec de 20, dar mâinile nu se opresc. Se schimbă din nou. În zadar. Se pronunță decesul.

„Mama spune că m-am abrutizat”, spunea Camelia Rotaru cu nici o oră înainte, în timp ce ambulanța gonea asurzitor spre caz. Camelia Rotaru e asistent medical la UPU Floreasca de aproape zece ani, cu alți zece lucrați înainte la spitalul CF 2. „Dar nu e așa, mă marchează și pe mine lucruri. Dar nu poți să le lași pe toate să te afecteze, că te distrugi, nu faci față.”

În primul an de facultate la medicină studenții sunt învățați că dacă te lași influențat pe moment de ceva, poți să iei o decizie greșită. „În medicina de urgență este ca în armată, între a nu lua o decizie și a lua o decizie greșită… hai să nu spunem greșită, dar a nu lua cea mai bună decizie, este de preferat să nu iei cea mai bună decizie decât să stai”, spune Bogdan Oprița, medic șef UPU-SMURD. „Inacțiunea generează probleme.” Iar la urgențe viața se măsoară în secunde.

apasa pe imaginea de mai jos pentru a deschide galeria de fotografii
gliseaza pentru mai multe fotografii

Acum aproape 22 de ani, când Oprița intra în medicina de urgență, pe 6 august 1996, habar nu avea „cu ce se mănâncă” specialitatea asta. Nici el, nici prea multă lume din jurul lui. La Floreasca au început cu o masă, de jumătate de metru, stând la intrarea veche în spital: acolo se făcea triajul. Practic, la început suplineau ce făcea înainte terapia intensivă. „Primul gest de a aduce terapia intensivă în camera de gardă a fost, în spitalul acesta, prin introducerea unui buton. Cei de la gardă îl apăsau, suna o alarmă în terapie intensivă și colegii de la anestezie și terapie intensivă coborau în gardă să intubeze pacientul sau să facă manevrele lor. Practic așa am apărut”, își amintește Oprița. „În fomarea noastră profesională trebuie să spunem faptul ca și celebrul serial ER a avut un anumit rol”, spune medicul șef al UPU-SMURD. „Pentru că ei făceau foarte multe acolo. Iar fiecare lucru pe care l-am câștigat aici s-a câștigat pentru că niște oameni au avut curaj și au vrut ca specialitatea asta să se ducă în direcția în care au crezut ei că este bine.”

Astăzi, lucrurile arată diferit. Holurile parterului forfotesc cu cei 400 de pacienți care sunt văzuți zilnic de medicii de la UPU Floreasca. Uși glisante duc către multiplele camere ale unității de primiri urgențe: resuscitare, îngrijiri imediate, mici intervenții, supraveghere. Forfotă, grabă, aglomerație și zgomot.

O asistentă apasă rapid cu piciorul ciuperca de cauciuc negru de la baza ușilor, iar aparținătorii trag repede cu ochiul înăuntru să își localizeze membrii familiei. Înăuntru, la resuscitare, medici și asistente se agită în jurul unui bărbat trecut de patruzeci de ani care face în continuu pe el. Mirosul înțepător trece nestingherit prin masca de pe față. Unii curăță bolnavul, în timp ce alții îi strâng hainele murdare într-un sac de plastic transparent. Bărbatul băuse formol. Încep procedurile de spălături stomacale. De sub folia termică de un galben intens, bărbatul horcăie un pic, iar recipientul începe să se umple cu un lichid străveziu. Mirosul persistă. În curând, bărbatul e în stare stabilă. A scăpat. E seară târziu și scena aceasta este doar o fărâmă din ziua de muncă de la urgențe. „O zi în care nu prea te mai gândești nici dacă, nu știu, ai băut apă, nici dacă mai ai și alte nevoi”, spune Iulia Neagu Cernat, medic de cinci ani la UPU-SMURD.

„Nu am un tipar sau nu mă aștept la ceva când plec de acasă. Nu te aștepți nici să fie mai ușor, nici să fie mai greu”, spune Vlad Maltezeanu, medic rezident în anul cinci la UPU Floreasca. „Pur și simplu mă duc să muncesc și mă adaptez la ceea ce este în camera de gardă.” Nu prea poți să întrebi pe cineva de la urgențe cum este o zi obișnuită de muncă. Nu este nimic obișnuit la ziua lor de lucru. Poate doar începutul: vin, își preiau tura, atribuțiile, verifică locul în care au fost repartizați dacă lucrează în UPU; dacă sunt pe ambulanță sau pe elicopter, ziua începe un pic mai devreme pentru că trebuie să își ia în primire mijlocul de intervenție, sau dacă e elicopter să se ducă la unitatea din Băneasa; participă la toate pregătirile pentru a fi siguri că își pot desfășura activitatea în bune condiții. „După activitatea asta apare elementul numit așteptare, ești în așteptarea bolnavului”, spune Oprița. „Trebuie spus că asta durează foarte puțin. Oamenii, pacienții, bolnavii au nevoie de noi și atunci vin. Sunt și situații în care e un pic mai multă liniște, dar în general este liniștea de dinaintea furtunii.”

Munca nu este deloc ușoară: stres mult, cazuri multe, pacienți nerăbdători. Dar dacă îi intrebi pe cei care lucrează acolo, este cea mai frumoasă meserie. Grea, dar foarte frumoasă. Iar satisfacția pe care le-o aduce nu se compară cu nimic altceva pe lumea asta, chiar dacă recunoașterea acestui lucru poate fi motiv de divorț, cum glumea după o gardă Bogdan Dinu, medic primar la UPU Floreasca. „Poate n-am trăit eu experiențe prea înălțătoare în afara spitalului, dar într-adevăr nimic nu se compară cu momentul în care vezi că un om pleacă din camera de gardă mai bine și îți mulțumește și îți e recunoscător pentru tratament, pentru faptul că l-ai îngrijit și l-ai ajutat cum ai putut tu”, spune Iulia Neagu Cernat.

Și totuși, cu ce se mănâncă medicina de urgență? După peste 20 de ani de experiență, Oprița spune azi că este specialitatea care în primă etapă face diferența dintre viață și moarte, care este deschisă oricărui om din țara asta. „Este specialitatea care se ocupă de toți bolnavii care vin pentru o urgență, indiferent că aceea este o simplă durere de cap sau o febră, până la pacienții în comă, accidente rutiere, intoxicații. Este ceea ce are nevoie omul ca asistență medicală în orice moment în care nu se poate adresa în altă parte.”

Este însă și o specialitate care le lasă foarte puțin timp liber celor care lucrează la urgențe. Timp liber pe care de multe ori, obosiți fiind, îl petrec dormind ca să se refacă pentru a intra din nou la muncă. Este o specialitate care nu se împacă foarte bine cu viața personală. „Trebuie să ai înțelegere din partea familiei, este foarte important. Să înțeleagă ce înseamnă meseria asta, că ești foarte ocupat, că programul tău nu este unul normal, de la opt la cinci și știi sigur că la ora aia ajungi acasă, că poate nu poți să pleci într-un week-end când vor ei pentru că trebuie să muncești”, spune Iulia Neagu Cernat. Și mai trebuie să înțeleagă că atunci când se întâlnesc cu alți medici numai despre muncă vorbesc. „Deci numai despre asta vorbim”, continuă Iulia, „asta îmi reproșa prietenul meu la un moment dat: eu nu mai ies cu voi că n-am ce să fac.” Camelia Rotaru e mai norocoasă din punctul acesta de vedere. Soțul ei lucrează și el pe ambulanță și mai vorbesc uneori despre cazuri.

„Când ești foarte tânăr și vrei să reusești, să dobândești foarte multe cunoștinte, faci niște sacrificii. Pentru fiecare cred că vine un moment de bilant, adică trebuie să te gândești dacă a meritat sau nu”, spune Bogdan Oprița. „Dacă a meritat să-ți vezi copiii că au crescut și nu știi când au ajuns la facultate, să te gândești că ajungi la 50 de ani și să vezi că anumite lucruri te-au ocolit. Și asta poate te stresează. Și le sesizezi atunci când te trezești de 5 ori pe noapte și nu știi de ce te-ai trezit sau că ai alte probleme legate de atenție, că te gândești foarte mult la jobul tău și bagi în masină benzină în loc de motorină și invers, că în loc să plătești o factură online la gaze o plătești la curentul electric.”

În 2007, după ce a căzut elicopterul de la Iași, o studentă la psihologie a venit să-și facă lucrarea de diplomă la UPU Floreasca. La sfârșitul cercetării, i-a zis medicului șef: „Vedeți că toți mint că nu au probleme”. „A spune că nu te afectează este o minciună. Pentru că nu te afectează pe moment. Dacă te afectează pe moment n-ai ce să cauți în medicină în general. Dar mai departe sau mai târziu munca asta își pune amprenta”, spune Oprița.

Pe un pat la resuscitare, o femeie bătrână tot caută ceva.

Ce vrei, mamaie? o întreabă asistenta.

O lumânare.

De ce?

Că mor.

Cum să mori? Păi eu de ce sunt aici?

Medicii și asistentele de la urgențe asta fac zi de zi: salvează vieți. Fac oamenii bine și bine oamenilor. Este ceea ce îi motivează să meargă mai departe în ciuda tuturor dificultăților. Nu se gândesc la cum îi ajută sau îi încurcă sistemul, ci cum să își facă bucata lor de treabă mai bine.

Medicina de urgență este supraaglomerată. Este o problemă universală, nu numai la noi în țară. Ce îi lipsește la noi însă este „constanța în finanțare și constanța în asigurarea cu resurse umane”. „Pentru că dacă ar exista o constanță și o predictibilitate, atunci lucrurile ar merge pe un făgaș”, spune Oprița. „Pentru mine, ca medic șef, fiecare sfârșit și început de an sunt un chin pentru a putea să asigur continuitatea resurselor și funcționarea serviciului meu.”

Și mai e ceva: o lipsă de educație medicală de bază la nivelul populației. Există un număr suficient de cazuri care n-ar ajunge la urgențe dacă s-ar adresa corect rețelelor de medicină primară sau secundară. Și există un număr suficient de pacienți care nu înțeleg gradele diferite de urgență și ce presupune actul medical pentru fiecare în parte.

„Sunt multe cazuri care se pot rezolva și în ambulator sau la medicul de familie, dar oamenii le consideră urgență. Și în momentul în care nu sunt văzuți imediat așa cum își doresc, se nasc animozități, lumea e nemulțumită. Nu-mi place lucrul ăsta, să fie oamenii nemulțumiți”, spune Iulia Neagu Cernat. „Avem nevoie de mai multă înțelegere din partea pacienților că nu totul se poate face așa repede și dintr-o dată, depinde de la caz la caz, sunt investigații care necesită timp, ca în două ore omul să fie și tratat și plecat acasă și tratat bine și cu un diagnostic corect.”

„Foarte mulți au impresia că stăm și bem cafele și nu facem mare lucru”, adaugă Vlad Maltezeanu, „dar fiecare pacient care vine la camera de gardă are nevoie de un timp, trebuie să i se acorde un timp. E un lucru ce trebuie înțeles: ai venit pentru o problemă, ți se rezolvă, dar când trebuie, când se poate, când îți vine rândul, pentru că toți cei care au venit înaintea ta sunt pacienți.”

„Este o meserie care te solită fizic și psihic. Cafele în tine ca să stai treaz noaptea, mâncat pe spongi și aiurea, adică te uiți la ceas și e ora nouă seara și zici, aoleu, nu am ajuns la cantină să mănânc”, spune Oprița. „Ne batem joc de corpul nostru în munca asta încercând să compensăm și totul dintr-un simplu lucru: a-ți face meseria pentru pacient.”

Multe din aceste lucruri ar putea fi compensate cu oameni suficienți, programul de lucru să fie program de lucru, dar norma europeană nu poate fi aplicată în România. Și atunci oamenii pleacă. Pleacă în Franța unde programul de lucru este de 120 de ore pe lună, nu 147 plus 300 de ore de gardă. Pleacă în Anglia unde sunt apreciați și au salarii corespunzătoare.

„Dacă un om pleacă, nu este neapărat problema lui că pleacă, este și problema mea ca șef că nu am reușit, nu știu, să-i sensibilizez pe toți de deasupra mea să facă să le fie medicilor mai bine”, spune Oprița.

Tatăl lui Bogdan Oprița a lucrat la combinatul petrochimic Pitești de când s-a înființat el, de când s-au pus primele fundații. A fost inginer șef acolo, a fost inventator, și-a făcut profesia din pasiune. „Prima stație radio am văzut-o la tatăl meu în geanta de serviciu ca să poată ține legătura cu dispeceratul lor de la combinat”, își amintește Oprița. La un moment dat, mama sa i-a povestit o întâmplare, de la întâlnirea de 30 de ani sau 40 de ani de la terminarea facultății. Tatăl său era între timp pensionar, foarte bolnav, plecase de la combinat și combinatul se închisese. A zis așa ‘dezamăgirea vieții mele este că mi-am pus toată viața și toată sănătatea în acest combinat și după mine nu a rămas decât un morman de fiare’. „Sper că mormanul meu de fiare să nu fie medicina de urgență din spitalul ăsta”, spune Oprița.

SUSȚINE ACEST SERIAL

DOCUMENTARIA este o comunitate de șase fotojurnaliști independenți, uniți de dorința de a documenta vizual, pe termen lung, subiecte importante care sunt ignorate sau tratate superficial de media tradițională.

Ne susținem munca din fonduri proprii și din donațiile cititorilor, așa că avem nevoie de contribuția ta pentru a putea continua să publicăm serialele de fotografie DOCUMENTARIA.

Donațiile se pot face:

Prin transfer bancar (te rugăm să menționezi “sănătate” în descrierea transferului):

Asociația LEVANA
București
CIF 36801310
cont RO47BACX0000001280156001
deschis la Unicredit Bank

Cu cardul, în siguranță, online, cu ajutorul platformei Netopia MobilPay:

DONEAZĂ 50 DE LEIDONEAZĂ 100 DE LEIDONEAZĂ 500 DE LEI

Prin PayPal:

DESPRE AUTOR

Ioana Moldovan este jurnalist și fotograf documentarist freelance din București, România.

Reportajele ei au fost publicate de The New York Times, ESPN, Al Jazeera English, Huffington Post, LensCulture, Radio France Internationale și Vice printre alții. A lucrat de asemenea la proiecte multimedia finanțate de Comisia Europeană și Fundația Friedrich Ebert.

În 2016, a participat la prestigiosul Eddie Adams Workshop, unde a primit și premiul The Bill Eppridge Memorial Award pentru excelență si adevăr în fotojurnalism. Ambasada Statelor Unite la București i-a acordat premiul “Women of courage” pentru activate remarcabilă în evidențierea adevărului prin fotojurnalism.

Ioana Moldovan s-a numărat printre cei 10 fotografi est-europeni selectați să participe la Masterclassul de fotografie documentară al agenției foto olandeze NOOR.

ABONARE NEWSLETTER 

RECOMANDĂRI