SHARE

Anul acesta se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire, dar România continuă să rămână profund divizată din punct de vedere economic și social. Lipsa unei infrastructuri rutiere dezvoltate menține încă așa-numiții „poli de sărăcie” în țară. Nici acum nu există o autostradă care să conecteze Moldova, cea mai săracă regiune, de restul țării, ceea ce menține locuitorii acesteia într-o stare de sărăcie profundă raportat la zonele bogate, precum București-Ilfov sau județele din vest.

În timp ce zona București-Ilfov se situa în 2015, în privința PIB pe cap de locuitor la paritatea puterii de cumpărare, peste media Uniunii Europene, regiunea Nord-Est a României se poziționa, conform Eurostat, pe antepenultimul loc în topul celor 276 de regiuni din UE, cu 34% din media UE. În ultimii ani, orașe mari precum Iași au început să se dezvolte economic pe baza serviciilor, cu investiții de la companii din domeniul IT&C sau Resurse Umane, care nu au nevoie de autostrăzi pentru a-și exporta produsele. Însă orașele mici se zbat în aceeași luptă de supraviețuire.

CE: Stare precară a infrastructurii

În raportul semestrial de țară publicat în luna februarie a anului trecut, Comisia Europeană nota că în România, „infrastructura reprezintă unul dintre principalii factori care îngrădesc competitivitatea. Realizarea de investiții de calitate ar impulsiona creșterea economică pe termen lung, inclusiv în ceea ce privește procesul de recuperare a decalajelor față de UE și convergența cu aceasta. Starea precară a infrastructurii reprezintă unul dintre principalele obstacole aflate în calea desfășurării de activități economice. În plus, slaba calitate a infrastructurii agravează disparitățile regionale și problemele de incluziune”.

Tot Comisia mai arăta că „există diferențe socioeconomice majore între zonele urbane cu dezvoltare rapidă și zonele rurale mai puțin dezvoltate și mai sărace sau cele de la periferia urbană. Diferențele în ceea ce privește accesul la asistență medicală și educație de calitate exacerbează aceste inegalități”. Din cauza lipsei infrastructurii de acces, mobilitatea internă a forței de muncă, care ar putea echilibra anumite deficite de competențe, rămâne limitată. Așa se face că în zonele dezvoltate economic există un deficit acut de forță de muncă, în timp ce în regiunile mai sărace oamenii nu își găsesc locuri decente de muncă, așa că preferă să trăiască din ajutoarele sociale primite de la stat și să își completeze veniturile muncind cu ziua.

Decalaje majore între regiuni

Un studiu de fundamentare pentru Strategia naţională privind incluziunea socială şi reducerea sărăciei pentru perioada 2015-2020, publicat de Ministerul Muncii, arată că regiunile cu cele mai mari procente ale persoanelor expuse riscului de sărăcie sunt regiunile Nord-Est (Moldova), cu 33%, şi Sud-Est (Dobrogea), cu 29%. „Partea de sud (Muntenia şi Oltenia) cuprinde, de asemenea, zone de sărăcie şi lipsuri materiale care sunt fie mai mari decât media naţională, fie cel puţin la acelaşi nivel. Regiunile centrale şi vestice prezintă niveluri de sărăcie şi de lipsuri materiale care sunt sub media naţională”, se arată în studiul menționat.

Cu toate că România a fost, în ultimii ani, campioană în UE la creșterea economică, acest lucru nu a ajutat zonele mai sărace să se ridice. „Investițiile în infrastructură (de educație, de sănătate, dar și rutieră) au nu numai un rol economic, ci și unul social. România are cea mai mare disparitate regională dintre statele UE. Chiar și Comisia Europeană a remarcat faptul că decalajele dintre zonele de devoltare ale României s-au adâncit. Am avut convergență, ne-am apropiat de nivelul de dezvoltare a UE, dar nu la nivelul întregii țări, ci numai la nivelul anumitor regiuni”, a declarat recent guvernatorul BNR, Mugur Isărescu.

Din păcate, chiar dacă România a avut la dispoziție câteva miliarde de euro fonduri nerambursabile pentru infrastructură, aceasta a fost zona cu cea mai slabă accesare, în perioada 2007-2013. Mai mult, utilizarea lor nu s-a făcut în funcție de priorități. O analiză publicată de Openpolitics.ro arată că nu pare să existe o legătură strânsă între distribuția fondurilor prin Programul Operațional Regional, Axa 2 – Îmbunătățirea infrastructurii regionale și locale de transport – și dimensiunea necesităților de modernizare investițiile în infrastructură. „Practic, fie nu există o relație clară între alocări și județele cu cele mai mari nevoi, fie este probabil (însă incert) ca cele din urmă să fi beneficiat de cele mai puține investiții. Mai exact, cele mai multe fonduri au fost distribuite către regiunea București-Ilfov, care stătea cel mai bine la capitolul infrastructură locală. O serie de județe din sud-vestul României (Dolj, Gorj, Hunedoara) au beneficiat, de asemenea, de finanțări disproporționat de mari în comparație cu județele din est, unde nevoia de reabilitare a infrastructurii era mai mare în 2007: Ialomița, Buzău și Vrancea”, se arată în analiza publicată de Openpolitics.ro.

Potrivit datelor Institutului Național de Statistică, în 2007 județe din jumătatea de est a țării precum Vaslui, Iași, Tulcea, Harghita, Covasna, Vrancea și Buzău, aveau cea mai mare pondere a drumurilor de pământ.

Satele se afundă în sărăcie

Pe lângă lipsa infrastructurii, diferenţele de dezvoltare sunt cauzate și de ponderea ridicată a persoanelor din mediul rural, deoarece regiunile cu cele mai mari rate ale sărăciei au şi cea mai numeroasă populaţie rurală. Cu toate că Guvernele trecute au aprobat strategii de combatere a sărăciei care vizau în special zonele rurale, acestea nu au mai ajuns să fie aplicate. Astfel, România continuă să fie, după Bulgaria, cel mai sărac stat al UE, iar disparitățile dintre zonele urbane și cele rurale contribuie din plin la indicatorii privind sărăcia. De pildă, rata sărăciei în rândul persoanelor încadrate în muncă, dublă față de media UE, provine din ponderea ridicată a lucrătorilor familiali neremunerați în zonele rurale, a explicat CE în raportul de țară menționat.

Pe de altă parte, mai ales după emigrarea masivă a tinerilor din zonele sărace ale țării, în bună parte și din mediu rural, în țările vest-europene, satele au rămas cu o populație predominant îmbătrânită, cu puţine surse de venit monetar. În plus, foarte mulți dintre cei care au rămas muncesc pe cont propriu în agricultură, fiind unul dintre grupurile cu cel mai mare risc de sărăcie.

În România, peste 45 % din populație trăiește în zone rurale și, în ciuda creșterii economice, acestea rămân mult în urma celor urbane în ceea ce privește oferta de muncă, educația, accesul la servicii și infrastructură. În studiul publicat de Ministerul Muncii se arată că două domenii prioritare asupra cărora guvernul ar putea să se concentreze pentru a atinge obiectivele referitoare la sărăcie stabilite pentru anul 2020 și care ar atrage cea mai mare reducere a sărăciei prin cheltuirea unei sume de bani foarte mici sunt: alimentarea cu apă curentă a locuinţelor şi achiziţia de echipamente pentru activităţi recreative în aer liber adresate copiilor. „În jur de două treimi dintre românii care sunt expuşi riscului de sărăcie sau excluziune socială nu au instalaţii sanitare de interior (absenţa unui WC interior, precum şi a unei căzi de baie sau a unui duş). În cele mai sărace regiuni ale ţării (est şi sud), peste jumătate din întreaga populaţie, nu doar persoanele sărace, nu deţin instalaţii sanitare de interior”, se arată în studiul menționat.

Lipsa accesului la educație de calitate

În ciuda strategiilor în domeniu, combaterea sărăciei în mediul rural este însă o problemă departe de a fi rezolvată și, din păcate, se perpetuează și agravează. Cauza principală este lipsa accesului la educație de calitate pentru copii. „Educaţia este, probabil, cel mai eficient determinant la nivel individual care poate ajuta o persoană să evite atât sărăcia, cât şi lipsurile materiale grave”, se puctează în studiul publicat de Ministerul Muncii. Copiii din mediul rural se confruntă însă, din cauza sărăciei, cu o rată ridicată a abandonului școlar. „Situația copiilor din mediul rural este disperată, iar riscul de sărăcie pentru acești copii este de trei ori mai mare decât pentru cei din mediul urban. Am văzut condițiile în care trăiesc copiii din mediul rural și dificultățile cărora trebuie să le facă față zilnic”, declara, la finalul misiunii pe care a desfășurat-o în România în noiembrie 2015, profesorul Philip Alston, Raportor Special al Consiliului ONU pentru Drepturile Omului pe probleme de sărăcie extremă și drepturile omului. Acesta a criticat faptul că, deși autoritățile susțin că educația este oferită gratuit tuturor copiilor, rapoartele arată că există costuri ascunse, costuri care împiedică efectiv accesul familiilor cu resurse financiare limitate la educație. „Acestea pot include, de exemplu, costurile legate de studiul individual, materiale școlare precum manuale, rechizite, uniforme școlare. Această povară este mai grea pentru familiile din mediul rural, luând în considerare discrepanța între mediul rural și urban în ceea ce privește bugetele alocate și cheltuite pe educație”, a mai punctat reprezentantul ONU.

DESPRE AUTORI

Adrian Câtu este fotograf documentar, colaborator permanent National Geographic și doctorand în antropologie la Școala Națională de Studii Politice și Administrative. Adrian este autorul unor povești de o remarcabilă profunzime și subtilitate, publicate în ediții românești și internaționale din National Geographic, National Geographic Traveler, precum și în Decât O Revistă sau Global Post. A avut patru expoziții individuale, la Palatul Parlamentului și Librăria Cărturești, iar fotografiile sale pot fi văzute pe site-ul personal http://adriancatu.com/.

ABONARE NEWSLETTER 

RECOMANDĂRI