SHARE

O idee repetată la nesfârşit începe să-şi piardă semnificaţia şi impactul. Se întâmplă şi când vorbim despre sărăcie. Spaţiul public este bombardat cu cifre, sondaje şi ştiri despre cum România este printre cele mai sărace ţări din Europa, până în punctul în care am ajuns să îmbrăţişăm cu totul acest concept şi să îl vedem ca pe o stare de fapt, care a existat dintotdeauna şi care va exista cu mult timp de acum încolo. Sărăcia a devenit tot mai puţin un flagel care poate fi combătut, şi tot mai mult o condiţie cu care am învăţat să trăim şi pe care o luăm ca atare.

Comisia Europeană arată că o treime dintre români trăiesc în sărăcie sau în risc de excluziune socială – o cifră uriaşă, pe care o acceptăm însă pentru că ştim problemele din mediul rural, pe cele din zone precum Moldova sau problemele din rândul comunităţilor rome. Dezbaterile din spaţiul public despre asistenţa socială, purtate de multe ori în termeni peiorativi la adresa celor care beneficiază de ajutor din partea statului, întăresc propriile percepţii despre cum sistemul încurajează lenea şi traiul din ajutoare. Ne-am creat de-a lungul timpului o imagine deformată despre aceste fenomene, din care vedem doar o mică parte. În spatele statisticii care arată nivelul scăzut de trai a peste 37% dintre români, există date şi mai îngrijorătoare despre o categorie pe care o uităm: aproape jumătate dintre copiii din ţara noastră trăiesc în risc de sărăcie sau excluziune socială. Sunt cifre care mult mai rar apar în spaţiul public, iar problema nu este adusă în discuţie nici de către autorităţi pe cât de des ar trebui.

Dacă persoanele adulte pot fi ajutate să iasă din sărăcie ridicând nivelul de trai sau contribuind cu mecanisme eficiente de asistenţă socială, nu trebuie să considerăm că singura şansa a copiilor este ca părinţii lor să trăiască mai bine. Pentru acea jumătate din populaţia minoră aflată în situaţie de risc există un instrument puternic: accesul la educaţie, pentru ca ciclul sărăciei să fie întrerupt. Însă şi acesta este un domeniu în care statul eşuează, aşa cum atrage atenţia Comisia Europeană. Rata de părăsire timpurie a şcolii a rămas în ultimii ani la un nivel foarte ridicat, atât din cauza sărăciei, cât şi pentru că nu a fost acordată suficientă atenţie acţiunilor de depistare şi prevenire. Aproape unul din cinci copii părăseşte şcoala, trendul fiind în creştere în ultimii ani. Deşi există o legătură directă şi puternică între sărăcie şi abandonul şcolar, cele două fenomene nu trebuie tratate exclusiv laolaltă.

Pe de o parte, în mediul rural şi în rândul populaţiei de etnie romă rata de abandon este mai ridicată decât media naţională, fiind tocmai zonele şi categoriile în care se înregistrează şi cele mai mari probleme legate de sărăcie. Pe de altă parte, există un număr foarte mare de copii instituţionalizaţi, de care statul este direct răspunzător, unde se înregistrează aceleaşi probleme. În 2015, arată Comisia Europeană, existau 58.000 de copii în sistemul de protecţie al statului, iar un număr de 5.000 intră anual în sistem.

În condiţiile în care unul din trei copii din mediul rural părăseşte şcoala înainte de clasa a 9-a (potrivit datelor CE), nu ar trebui să ne mire că sărăcia în mediul rural va fi o problemă şi peste 10 ani, nu doar azi. În condiţiile în care, potrivit aceloraşi date, peste un sfert dintre copiii romi sunt şcolarizaţi în unităţi de învăţământ segregate de facto, nu ar trebui, la fel, să ne mire că excluziunea socială în rândul acestei categorii va fi la fel de gravă şi peste 10 ani ca şi astăzi.

Acestea sunt probleme care depăşesc sfera sărăciei, aşa cum ne-am obişnuit să o cunoaştem, şi pentru care asistenţa socială, în termeni strict materiali, nu va fi o soluţie.

Abandonul şcolar poate fi limitat prin combaterea sărăciei în acele familii unde lipsa banilor duce la părăsirea şcolii, însă cum pe acest plan se fac progrese foarte mici (şi uneori chiar paşi înapoi) nu înseamnă că actualele şi viitoarele generaţii de copii trebuie sacrificate în aşteptarea unor soluţii-minune. Accentul pus şi pe susţinerea directă a copiilor poate întrerupe cercul vicios al sărăciei care naşte sărăcie.

DESPRE AUTORI

Ioana Moldovan este jurnalist și fotograf documentarist freelance din București, România.

Reportajele ei au fost publicate de The New York Times, Al Jazeera English, Huffington Post, LensCulture, Radio France Internationale și Vice printre alții. A lucrat de asemenea la proiecte multimedia finanțate de Comisia Europeană și Fundația Friedrich Ebert.

În 2016, a participat la prestigiosul Eddie Adams Workshop, unde a primit și premiul The Bill Eppridge Memorial Award pentru excelență si adevăr în fotojurnalism. Ambasada Statelor Unite la București i-a acordat premiul “Women of courage” pentru activate remarcabilă în evidențierea adevărului prin fotojurnalism.

Ioana Moldovan s-a numărat printre cei 10 fotografi est-europeni selectați să participe la Masterclassul de fotografie documentară al agenției foto olandeze NOOR.

Alexandra Nistoroiu este jurnalist de sănătate, știință și cultură. Scrie pentru Science, New Scientist, Balkan Insight, Documentaria și Republica. Este redactorul șef al revistei Arte și Meserii. A fost laureat al secțiunii de Investigații la premiul Tânărul jurnalist al anului în 2015.

ABONARE NEWSLETTER 

RECOMANDĂRI