ȘCOLI INCLUZIVE (I)

fotografii de Alexandra Dincă, text de Sorana Stănescu, infografic: quickdata.ro

„Dacă ar fi copilul tău, n-ai vrea ca școala să se dea peste cap, atât cât e posibil, în așa fel încât să simți că sistemul acesta e și pentru el?”

Este crezul după care Valentin Biro conduce de zece ani Școala Gimnazială „Nicolae Titulescu” din Buzău și care a făcut ca instituția să devină un exemplu privind modul în care pot fi integrați copiii cu cerințe educaționale speciale (CES). O școală în care profesorii s-au specializat, la început din proprie inițiativă, în lucrul cu elevii cu CES, o școală care îi primește pe cei care pleacă de la alte școli din cauza dizabilităţilor, o școală în care toți continuă clasa a VIII-a la liceu sau școala profesională. Toate astea au făcut-o să fie cunoscută în oraș drept „școala aceea”. Valentin Biro e mândru de „școala aceea” în care educație se face nu doar pentru elite, ci pentru toți copiii.

Conceptul CES se referă la acele nevoi specifice care derivă sau nu dintr-o deficiență și care presupun o școlarizare adaptată fiecărui copil în parte, ce implică, de cele mai multe ori, o asistență educațională specială. În categoria CES intră de la dificultăţi de învăţare, până la tulburări de limbaj, deficienţe motorii, vizuale, auditive sau tulburări emoţionale şi de comportament ce pot fi temporare sau permanente. Conform Legii Nr. 1 / 2011 a Educației Naționale, copiii cu CES pot fi integrați în învățământul de masă (adică școlile obișnuite), în învățământul special, în școli-spital sau pot fi școlarizați la domiciliu, în urma uneri evaluări făcute de Centrul de Resurse și Asistență Educațională din fiecare județ (CJRAE), care eliberează un certificat de orientare școlară și profesională. Practic, dacă familia constată o problemă, trebuie să ceară în primul rând un consult de la medicul specialist – de cele mai mult ori un neuropsihiatru – și, în baza acestuia și a evaluării psihologice făcute de educator, învățător sau diriginte, merge le CJRAE, care decide modul în care va fi școlarizat copilul și tipul de servicii de care are nevoie.

Pentru încadrarea într-o școală de masă, aceste servicii presupun, de obicei, o curriculă adaptată și un plan de intervenție personalizat (adică la fiecare materie, pentru fiecare copil cu CES, profesorul stabilește ce și cum va lucra – de exemplu, pe un copil disgrafic, cu tulburări de scris, îl va evalua preponderent oral), un profesor de sprijin sau itinerant și, dacă e cazul, consiliere psihologică.

În România nu sunt statistici clare privind numărul copiilor cu CES și nici o analiză a modului în care ei sunt integrați. Exista doar estimări, cum ar fi aceea că 8% dintre elevii români sunt dislexici (dislexia este o tulburare de lectură care se manifestă printr-o citire lentă şi cu greşeli și prin dificultăţi în înţelegerea textului citit). Nu știm câți elevi cu CES abandonează tocmai din cauza faptului că nu își găsesc locul în școală sau pentru că nu reușesc să țină pasul cu ceilalţi. Nu știm ce fac după ce abandonează și ce presiune pune asta asupra familiilor lor.

Poate singura cifră oficială e cea de 27.350 de copii cu CES din învățământul de masă care au depus dosarul pentru o alocație suplimentară introdusă de Guvern în acest an pentru a-i încuraja să frecventeze școala. Ea acoperă o alocație de hrană de 16.6 lei/zi, îmbrăcăminte, încălţăminte, materiale igienico-sanitare, rechizite, manuale, jucării și transport, în valoare de 498 – 844 lei/an, în funcție de vârstă. Mai sunt însă elevi cu CES care nu au făcut cererea pentru alocație sau care nu au deloc un document care să certifice o cerinţă educativă specială.

În şcoala „Nicolae Titulescu”, la sfârșitul lui octombrie, depuseseră dosarul șapte elevi, din peste 10 certificați: cu autism, ADHD, retard ușor. În total, în școală învață 350 de copii. Directorului Valentin Biro nu-i place să vorbească despre numere și ponderi, pentru că nu sunt relevante. Relevant e câți copii cu nevoi speciale sunt în fiecare clasă, certificați sau necertificați, diagnosticați sau nediagnosticați, astfel încât toți să primească o educație de calitate. „Acolo unde există un elev cu CES, realitatea și dinamica din clasă se schimbă radical”, spune el.

De fiecare dată când un elev cu CES se transferă dintr-o altă școală, directorul analizează întâi situația cu învățătorul sau dirigintele care ar urma să-l preia. „Dacă ai deja un elev cu CES în acea clasă, te gândești de zece ori dacă să îl mai iei pe al doilea, iar un treilea nu ar trebui să existe, pentru că se pierde orice eficiență a actului didactic.”

Sunt și părinți care acceptă greu că, în realitate, copilul lor are o problemă și nu solicită sau nu obțin certificatul CES. Dacă l-ar avea, copilul ar beneficia de câteva avantaje la școală: ar primi mai mult timp la evaluări sau la examene și ar avea acea curriculă adaptată. Dar chiar și în cazurile necertificate, profesorii intervin de la sine și lucrează sau îi evaluează diferit, spune Valentin Biro.

„A fost simplu să orientam învățarea după ce ne-a picat fisa”, spune directorul. Iar „fisa le-a picat” după ce au fost la cursuri, foarte multe cursuri. Începuturile schimbării au fost prin 2007, odată cu un proiect PHARE implementat de Ministerul Educației, privind accesul la educație pentru grupurile dezavantajate. Iar când în școală urma să vină primul elev cu autism, învățătoarea lui s-a dus la București și a făcut niște cursuri despre autism, pe banii ei. Au urmat alte și alte training-uri și schimburi de experiență în ţară şi în afara țării (în Finlanda, Slovenia, Italia, Spania, Ungaria, Cehia, Franţa), unele în cadrul unor proiecte mai mari, altele inițiate chiar de profesori. Astfel încât acum se vorbește în oraș despre un copil cu CES: „de ce nu-l duci la școala Titulescu, că acolo știu să se ocupe de el?”.

„Ceea ce mă revoltă profund, pentru că, la fel cum un profesor de la mine știe să se descurce cu astfel de cazuri, orice profesor ar trebui să știe”, spune directorul.

mouse over pentru navigare sau click pentru a deschide galeria de fotografii
gliseaza pentru mai multe fotografii

Tudor Vlaicu, 16 ani, e în clasa a X-a la Liceul de Arte din Buzău, specializarea teatru. A fost elevul Şcolii Titulescu. Lui Tudor îi plac liniștea, ceaiul, cărțile, teatrul, muzica și să studieze oamenii ore în șir. Întoteauna a căutat compania adulților și discuțiile complicate despre viață. Își amintește că la opt ani discuta cu tatăl lui despre fizică și rachete spațiale și se jucau în mașina familiei de-a capitanul James T. Kirk și secundul lui din Star Trek. „Dacă ești într-o cameră și nu mai ai nimic de învățat de la oamenii de acolo, e cazul să pleci”, spune el. Are opinii puternice și argumentate despre tot ceea ce îl interesează, despre cum ar trebui să fie școala și generația lui și le spune tare și răspicat oricui îl ascultă.

Dacă vorbește stând jos, are tendința să își bâțâie ușor picioarele ca să-și consume energia. Dacă nu-l vezi sau nu-ți zice asta, nu-ți dai seama. Dar lucrurile nu au fost niciodata atât de „sub control”. A făcut tratament și a fost la psiholog de la șapte ani până în clasa a VIII-a.

Pentru că era năbădăios, la șase ani un medic l-a diagnosticat cu ADHD, altul i-a spus că un asemenea diagnostic nu se poate pune atât de devreme. Pentru că nu era cuminte și deranja orele, în grupa mare a trecut pe la trei grădinițe. A fost re-evaluat, diagnosticat cu ADHD, dar directoarea de la cea de-a treia grădiniță a trecut peste acest diagnostic, care ar fi trebuit, de fapt, să-l protejeze şi să-i asigure anumite drepturi, și nu l-a mai primit, așa că a stat acasă până a început clasa I.

Primii doi ani de învăţământ primar Tudor i-a urmat la un liceu de prestigiu din oraş, de unde a plecat după ce agentul de pază al școlii, la cererea învățătoarei, l-a imobilizat timp de 30 de minute ținându-l de mâini și de picioare și proptindu-l în ușă cu forța. Luase de guler un coleg, explică Tudor motivul. Mama lui își amintește că mama unui coleg i-a spus: „Ia-ți-l, dragă, și du-l într-o școală specială!” Tot atunci, Tudor a aflat de la colegii lui că e adoptat (în urma unei discuții între copil și învățătoare, la care părinții lui n-au fost prezenți) și a avut un șoc.

Înainte să ajungă la Şcoala Titulescu, părinții au mai fost la una, unde au fost refuzați. „Când pleci dintr-o școală, pleci cu clopoței. Se aflase despre problemele lui Tudor”, crede mama. La „Nicolae Titulescu” însă, directorul Valentin Biro i-a zis: „Nicio problemă, doamnă!” Cei șase ani petrecuți aici n-au fost ușori pentru nimeni, dar învățătoarea și profesorii au facut eforturi și, mai presus de orice, au înțeles și au avut răbdare. Au fost momente dificile, își amintește directorul, Tudor și-a rupt și mâinile în joacă, în recreație. Mama era la școală în fiecare zi, chemată sau nechemată. Tudor era greu de controlat la ore și își pierdea concentrarea foarte ușor, mai ales la materiile care nu îi plăceau, cum ar fi științele. Iar când era nervos, lovea. „Ca persoană cu ADHD, e foarte greu să înveți autocontrolul, pentru că nu e în natura ta”, spune lucid Tudor acum. El l-a învățat, dar târziu.

Părinții au încercat întotdeauna să-i explice ce înseamnă ADHD și Tudor a crescut conștient de diagnostic. L-a privit ca pe un dar și ca pe un chin. „Un dar pentru că îmi crea posibilitatea de a-mi îmbogăți bagajul de cunoștințe mult mai repede și îmi genera un grad de înțelegere mai dezvoltat decât vârsta mea. Un chin pentru că eram foarte ușor de enervat și toată lumea se folosea de chestia asta.” Acum e doar un dar, spune Tudor.

Colegii lui de liceu nu știu de ADHD, pentru că nu se mai manifestă atât de pregnant și nu a simțit nevoia să le spună, iar în ceea ce învață să devină (actor și, speră el, regizor de film), are nevoie să fie extrovertit și original. Tudor nu mai știe exact cum i-a venit ideea, la sfârșitul clasei a VIII-a, să dea la teatru. Cumva, tot ceea ce a trăit în școală l-a dus acolo. Dacă ar fi rămas la fosta școală, cea care l-a respins, ar fi fost încă un copil care merge la ore ca să aibă de unde să se întoarcă, crede el. „Un neadaptat”, spune mama.