SHARE

Joia e ziua pentru înot. Dragoș (20 de ani) are o formă de autism care nu-i permite să vorbească, iar nerăbdarea lui se arată în gesturi. Până să se facă ora pentru antrenament, stă ca pe ace pe marginea bazinului.

Sunt patru ani de când Dragoș participă la cursurile gratuite organizate săptămânal de către Asociația Eu Pot!  din Târgoviște, iar în timpul ăsta a evoluat spectaculos. Avea nevoie de cât mai multă mișcare, mai ales că are și o semi-pareză pe partea stângă. La început era agitat, iar uneori îl apuca pe instructorul Felix Stănescu de cap și-l băga la fund. Mama lui, Maria, urmărea de pe margine: „I-am zis [instructorului]: «Felix, mi-e frică să ți-l las pe Dragoș. Dacă se îneacă?». «Doamnă, lăsați-l încet, încet»”. Și încet, încet, băiatul ei s-a dat pe brazdă. A venit în fiecare săptămână și cu fiecare lecție a învățat să fie mai disciplinat, a început să se miște altfel, să fie mai liniștit acasă.

Acum merge la toate concursurile de înot și alergări pentru copii cu dizabilități și munca lui strălucește în cele 14 medalii pe care le-a câștigat. Sportul îl ambiționează și-l ajută să se integreze. „Să n-audă că se face unul la care să nu-l ia”, zice mama sa. Cât stăm de vorbă, mai aruncă o privire către culoarul lui. Următorul concurs va fi în noiembrie, iar Maria se străduiește să-i stăpânească nerăbdarea până atunci.

De când s-a înființat, în mai 2012, Asociația Eu pot! își propune să ajute la recuperarea persoanelor cu dizabilități, la îmbunătățirea vieții participanților și la incluziunea socială a copiilor cu nevoi speciale. În prezent, în jur de 20 de copii vin săptămânal împreună cu părinții și au parte de cursuri gratuite. Președintele fondator al asociației, Felix Stănescu, e antrenor de înot și a strâns în jurul său mai mulți voluntari.

Felix spune că ideea i-a venit în anii 2000, pe când era în Spania pentru un curs de instructor acvatic și salvator la Crucea Roșie. A lucrat apoi cu grupuri de persoane cu dizabilități. Când acolo criza a lovit din plin, s-a întors în România și s-a gândit să lucreze ca instructor de înot. Timp de șase luni a făcut practică la Ploiești, la o sală de gimnastică unde veneau copii cu sindrom Down. „După aceea m-am gândit să pun în practică ce-am învățat în Spania și aici la facultate [Universitatea Valahia din Târgoviște]. Am reușit să obțin accesul gratuit aici, să colaborez cu Direcția pentru Protecția Copilului, cu Direcția de Asistență Socială și cu Școala de Arte și Meserii”, spune Felix.

În 2013 s-a alăturat și Gabriel Toma Radu, de profesie pompier. Avusese o problemă de sănătate și venea la bazin pentru recuperare. L-a cunoscut pe Felix, a văzut ce face pentru copii și s-a decis să dea o mână de ajutor. „De la prima ședință am înțeles că practic ce e important în viață e ce oferi. Nu sunt doar niște vorbe ca să fie spuse. Mă duceam în fiecare duminică la biserică, dar veneam acasă și nu făceam nimic. Așa că prefer să fac ceva”, spune el. După ce a început voluntariatul, s-a apucat și de kinetoterapie și a absolvit între timp. Astăzi, pompierul a venit la bazin după ce și-a încheiat tura de 24 de ore. Are un motto pe care l-a trecut și pe Facebook: „Singura dizabilitate este să nu vezi abilitatea”.

Din clipa în care a încetat să-i vadă ca pe niște copii cu probleme, i-a fost mai ușor. A avut nevoie de răbdare, dar răbdare i-ar fi trebuit pentru oricine. În ceea ce privește abilitățile copiilor, ele sunt vizibile pentru oricine: pot înota, în condițiile în care mulți copii obișnuiți nu știu. „Te motivează ei, pur și simplu”, spune Gabriel Toma Radu. Mai complicat e să lucreze cu părinții, care adesea sunt suspicioși la început: „Cum se poate ca totul să fie gratuit?” După ce trec de etapa asta, trebuie să-i facă să continue recuperarea lor și acasă.

La început, fiecare copil lucra cu câte un voluntar. Dar pe măsură ce studenții absolveau și plecau, părinții au trebuit să le ia locul. Copiilor le e mai ușor așa, însă dezavantajul e că asta nu-i ajută să-și câștige independența de care vor avea nevoie mai târziu. Dar n-a existat vreo altă variantă.  

apasa pe imaginea de mai jos pentru a deschide galeria de fotografii
gliseaza pentru mai multe fotografii

Împreună cu alți doi voluntari, Andrei Hangiu și Ciprian Cimpoeri, studenți la kinetoterapie, studiază planul de lecție detaliat lăsat de Felix Stănescu pe margine și își împart culoarele pe care vor lucra. Andrei, care a trecut în anul al II-lea, spune că a început să lucreze cu copii din plăcere. Și nu i-a fost greu deloc să rămână, pentru că cei de aici se atașează mai repede decât copiii „normali”. Colegul său, Ciprian, face voluntariat din liceu, când ajuta copii din școli speciale. „Sunt foarte iubitori și foarte cuminți, înțelegători. Și au și ceva anume, al lor. Te simt. Dacă nu faci asta cu plăcere sau cu drag, se îndepărtează de tine și nu lucrează la fel. Sau se comportă urât, nu te bagă în seamă, încep să plângă”. 

Cu ajutorul Fundației Comunitare Dâmbovița și al autorităților locale, asociația reușește să acopere toate cheltuielile pentru copii și părinți, inclusiv cele pentru deplasări. „Asociația ne sponsorizează [la concursuri], nu dăm noi bani, nu dăm nimic. Și le dă și echipament: s-au dat prosoape, s-au dat ochelari. Eu sunt foarte mulțumită și sunt bucuroasă, pentru că avem unde să-i ducem”, spune femeia. Și pentru ea sunt importante ieșirile astea: o ajută să se relaxeze, e între oameni cu care se poate sfătui, iar asta îi dă curaj.

Înotul e un sport potrivit pentru recuperarea copiilor cu dizabilități. Copiii cu autism sunt decalibrați senzorial, iar activitățile în apă îi ajută să se echilibreze, arată instructorul Gabriel Toma Radu. „E o recuperare pe partea fizică, dar e legată și de sistemul nervos central”, adaugă el.

Unora le sunt de ajuns două-trei ședințe pentru a se adapta la activitățile în apă. Însă, în alte cazuri, procesul e unul de durată. Chiar dacă copiii stau pe margine și nu fac mai mult decât să bage mâna în apă, părinții sunt încurajați să-i aducă în continuare. Vlăduț are 13 ani și jumătate și suferă de o formă destul de gravă de autism: spre deosebire de alți copii, are probleme mari în a răspunde la comenzi. E înscris la înot de patru ani. Are zile în care e foarte agitat și refuză să facă lucruri, inclusiv să vină la înot. Mama lui, Tatiana, se ține însă tare pe poziție, pentru că știe că-i pentru binele lui: „Și eu am momente când nu îmi place ce fac, dar trebuie. Așa și el trebuie să înțeleagă că e necesar și trebuie să facă”. În general însă, înotul îi place, altfel ar fi fost aproape imposibil să-l convingă să continue atâta timp. Pe lângă faptul că l-a ajutat din punct de vedere fizic, înotul îi dă mai multă încredere. Astăzi, cel puțin, Vlăduț a fost foarte fericit.

Regulile sunt de mare ajutor, spune Sofica, mama lui Andrei (7 ani), diagnosticat cu autism și ADHD. „Îi ajută să-și știe limitele, îi ajută în educare și-n exprimare. Ei trebuie să colaboreze foarte bine și să asculte aceste instrucțiuni. La început refuză, dar la următoarea ședință ei știu că au anumite limite, nu mai împing coarda prea mult.” Acum, Andrei ascultă comenzile cam în proporție de 50%, spune mama lui. Progresele sunt însă vizibile pentru ea: „Când era singur în apă și se simțea încolțit, l-a strigat pe nume [pe instructor], ceea ce înainte nu se întâmpla. A reținut numele”. Cât discutăm pe margine, Sofica se întoarce spre bazin, pentru o verificare sumară: „E cu domnul instructor și văd că-l ascultă”. 

***

Continuitatea e esențială, spune Gabriel Toma Radu. „Cei care vin două-trei luni și apoi întrerup și iar vin e mai greu. La fel de bine cum se vede progresul, se vede și regresul. Dacă întrerup orice activitate, chiar și terapiile ocupaționale, deja o iau în direcția cealaltă. Cu ei trebuie să lucrezi tot timpul, zi de zi”.

Dacă un copil obișnuit are nevoie între șase luni și doi ani pentru a trece o etapă, pentru unul cu dizabilități trebuie lucrat minim trei ani, explică Felix Stănescu.

Gabriel A. e tatăl unui alt băiat pe nume Dragoș (17 ani), cel care „e al doilea, pe culoarul numărul 3”. Bărbatul spune că, în ziua în care trebuie să vină la bazin, Dragoș nu mai doarme noaptea: „Se stresează că nu mai plecăm, crede că nu mai venim”. Sunt 4-5 ani de când vin constant, iar la Dragoș – care suferă de autism cu retard – progresul e vizibil: a devenit mai atent și mai disciplinat. Merge la concursuri și câștigă medalii. „Când e la competiții e altfel, se schimbă total. Știe că trebuie să câștige și atunci trage de el”. 

Dincolo de progresele copiilor, mersul săptămânal la înot e foarte important și pentru părinți. Interacționează cu părinți care au probleme similare, împărtășesc opinii într-un mediu. „Și pentru noi e o terapie”, explică Tatiana, mama lui Vlăduț. „Schimbi impresii și, ascultând și povestea de viață a celuilalt, îți dai seama că nu ești singurul în situația asta. Eu, de-a lungul timpului, mi-am dat seama că eu ziceam că vă înțeleg meseria, de exemplu, de-afară. Dar dacă nu sunt în situația aceea, nu înțeleg cu adevărat. Așa și cu noi. Pe mine personal, ca om, Vlăduț m-a ajutat foarte tare, m-a făcut să înțeleg că-n viață chiar și lucrurile mărunte au valoare și mi-a dat mai multă încredere în mine. Niciodată un lucru, oricât de rău ar fi, nu e chiar atât de rău. Deci vezi și partea bună. De altfel, ei sunt niște copii minunați.”

„Ne auto-educăm odată cu ei, aflăm cum să ne comportăm în anumite situații”, spune și Sofica. Când ieșeau în public, era atentă să nu fac aia, să nu fac aialaltă. După ce-a ieșit cu un alt părinte care avea un copil cu sindromul Down, și-a dat seama că poate să-l lase pe Andrei al ei să se exprime între alți copii: „Ceilalți se uită la început, dar după aia își dă seama că au anumite probleme și-i vor accepta”.

Trebuie scoși în societate și integrați, orice-ar fi, e de părere și Maria, mama lui Dragoș. Uneori, când e printre copii sănătoși, ceilalți îl întreabă „Cum te cheamă?” și trec peste dizabilitățile sale. Alteori însă, îl ignoră, îl dau la o parte, râd de el. „Dar sunt și oameni mari care nu-i înțeleg, care-i bruschează, care-i îmbrâncesc. Noi avem și știm și dacă văd mi-e milă, că am și eu”, spune Maria.

Majoritatea oamenilor sunt slab informați cu privire la situația copiilor cu dizabilități. „Toți suntem la fel”, spune Gabriel Toma Radu. „Dacă tu înțelegi lucrul ăsta, deja știu că viitorul se poate schimba. Copiii tăi la rândul lor și tot așa”. E nevoie doar de puțină răbdare pentru a-i înțelege pe cei care nu-s la fel.

Tatiana, mama lui Vlăduț, spune că a transformat drama într-o distracție: „Am intrat în lumea lui și nu mi se pare atât de nenorocită, e chiar frumoasă. Important e să vezi partea frumoasă a lucrurilor. Asta e. Ei măcar nu văd răutatea. Sunt foarte curați și sinceri”.

Materialul este parte din campania ARC care documentează impactul donațiilor făcute de indivizi sau companii prin fundațiile comunitare din România.

Fundațiile comunitare sunt organizații care aduc împreună oamenii care au resurse și oamenii care au nevoie de ajutor, contribuind la bunăstarea comunităților în care există.

DESPRE AUTORI

George Popescu este fotojurnalist independent, co-fondator Documentaria si membru al agenției de presă N-OST, organizație media focusată pe Europa de Est și spațiul ex sovietic.

A fost publicat in publicații din Romania ca Esquire, DOR, Vice, Casa Jurnalistului și în publicații straine ca Der Spiegel, L’Express, CNN online, Frankfurter Allgemeine Zeitung, NZZ. A colaborat ca videographer / cameraman cu Televiziunea Publica Germana (ARD), ARTE TV, Vice UK.

In 2015 a castigat Lensculture Storytelling Award la categoria Single.

Vlad Odobescu este reporter al platformei culturale Scena9.ro, membru al Centrului Român pentru Jurnalism de Investigație (CRJI), al Associated Reporters Abroad (Berlin) și colaborator al Casei Jurnalistului. Articolele sale au fost publicate în USA Today, Washington Times, Global Post, Decât o Revistă sau Dilema Veche. În iulie 2016 a absolvit Masterul de Antropologie din cadrul Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative.

ABONARE NEWSLETTER 

RECOMANDĂRI