SHARE

E 1 iunie 2016.

La prânz trebuie să fiu pe Pirită. I-am invitat pe copii să sărbătorim ziua lor, la grădinița cea mai apropiată de comunitate. Am mari emoții. Toată lumea din jurul meu – colegi de la ONG-uri, de la asistență socială, din inspectoratul școlar sau simpli cunoscuți – îmi spune că e o naivitate să cred că vor veni. Ei știu despre planul meu, pentru că de vreo trei luni vorbesc constant despre situația oamenilor care trăiesc în Pirita. I-am cunoscut pe la sfârșitul lui februarie și, pentru că lucrez la Protecția copilului, îmi bat capul să înțeleg cine sunt oamenii din Pirita, cum au ajuns acolo, dar mai ales ce s-ar putea face pentru ei. Instituțiile care teoretic trebuie să ajute comunitățile marginalizate spun sec același refren: ”nu știm cine stă în Pirita, pentru că e o zonă de tranzit pentru romi din alte județe, dacă le oferim servicii sociale o să-i încurajăm și pe alții să migreze spre orașul nostru ”, ”în Pirita sunt terenuri private, Primăria nu are cum să intervină, sunt familii imposibil de integrat, pentru că s-au sălbăticit de tot pe rampa de gunoi.”

Așadar, am emoții mari, e aproape ora prânzului și merg în Pirita, la întâlnirea cu copiii. Recapitulez în minte tot ce trebuia pregătit pentru momentul ăsta: am reconfirmat la firma de catering comanda pentru 40 de porții de felul doi (donație de la un ONG) și am vorbit cu doamna inspector responsabilă pentru grădinițe, care a fost de acord să ne lase în holul de la intrare, însă doar după ora unu, când se termină activitatea educatoarelor. Singurul lucru imposibil de prevăzut este dacă vor apărea și copiii din Pirita. Ajung și las mașina la robinet, ca de obicei. Nu e nimeni și am un moment de teamă. Cum m-am gândit că oamenii ăștia care nu reușesc sa-și asigure pâinea zilnică, care nu și-au dat niciodată copiii la grădiniță sau la școală, vor avea vreun interes pentru propunerea mea? De altfel unii dintre ei mi-au spus răspicat:”lăsați doamnă, că ziua copilului e când s-a născut ”. Îmi sună telefonul, e colegul meu de la relații cu publicul: ”auzi, dacă se adună măcar doi trei copii, sună-mă să scriu și eu pe site”.

Nu apuc să răspund că în jurul meu se adună copiii. Pentru prima dată de când îi cunosc îi văd curați, pieptănați și mirosind frumos. Și sunt atât de mulți că nu reușim să facem o poză de grup. Urma să aflu că pe Pirită nimeni nu are ceas și că aceleași emoții le-au avut și ei: dacă nu vine doamna Claudia, dacă nu-și ține cuvântul, dacă nici nu există chestia asta cu ziua copilului și nu deschide nimeni ușa grădiniței?

După câteva momente de îmbrățisări și explicații despre ce urmează să facem pornim pe jos, pe drumul de pământ într-un fel de șir indian, unii mai zburdalnici, alții mai vorbăreți, unii mai curajoși, alții mai timizi, până la grădiniță. Acolo găsim femeia de serviciu, care ne deschide și ne spune că n-avem voie să folosim toaletele și nici curtea. Mulțumim frumos și intrăm. Mesele și băncuțele așteaptă, pregătite de câțiva voluntari care s-au oferit să ajute de dimineață. Pe măsură ce intrăm, se face liniște. Se așează unul lângă altul, cuminți și curioși. Momentul ăsta derutează pe toată lumea.

Când am cerut aprobarea pentru a organiza ”Ziua Copilului” la grădiniță, educatoarele s-au temut că spațiul va fi vandalizat, că toaletele vor fi murdărite, că lucruri vor fi furate. Ca să ofer un fel de garanție, am propus să semnăm un acord prin care eu, ca reprezentant al Protecției Copilului, îmi asumam responsabilitatea desfășurarea acestei activități.

Toate aceste avertizări, repetate și întărite cu exemple clare: ”lasă că și eu am încercat să ajut un copil care cerșea, și după ce i-am dat de mâncare, a fost obraznic, și tot pe străzi vagabondează”, creaseră în mintea mea îndoială și încordare. Mă pregătisem, fără să-mi dau seama, pentru dezastru. Iar acum, în fața a 60 de copii între 2 și 15 ani, care stau liniștiți și așezați pe băncuțe, sunt complet derutată și încerc să mă regrupez.

– Ce frumos e aici, doamna!

Mirarea unei fetite mai curajoase ne amintește instantaneu de ce suntem acolo și pentru câteva ore desenăm, povestim, mâncăm (trebuind să împartă porțiile între ei, pentru că veniseră cu vreo 20 mai mulți, decât estimasem eu, însă au făcut-o firesc, așa cum fac de fapt zilnic acasă), la final cântăm ”La mulți ani” și aplaudăm.

Copiii de pe Pirită erau pentru prima dată în viața lor într-o grădiniță, unde pentru câteva ore au uitat de rampa de gunoi, de cărat apa, de cerșit în parcare sau de căutat pâine prin lăzi. Văzându-i cum pleacă înapoi spre colibele lor, pe drumul de pământ printre bălăriile sălbatice, am știut că cel mai important lucru pentru comunitatea din Pirită e să-și trimită copiii la grădiniță și școală. Așa că ideea programului de vară pentru copiii din Pirita s-a născut spontan și s-a întâmplat imediat, pentru că tot ce trebuia pentru asta era deja acolo: grădinița din apropiere urma să rămână pustie peste vară, inspectoratul ne lăsa să folosim o parte din spațiu și existau câțiva oameni minunați de la ONG-uri și instituții publice, care credeau tare de tot că dacă-i pregătim peste vară pe copii, în toamnă ei pot fi școlari.

La început mergeam să-i așteptăm chiar pe Pirită. Erau singuri acasă, pentru că părinții plecau cu noaptea-n cap cu căruțele la rampa de gunoi sau să prindă de lucru prin satele din vecini. Frații mai mari pregăteau frații mai mici, puneau coada de mătură-n ușa colibei și veneau la grădiniță. Câte un întârziat striga după noi să-l așteptăm. Pe câmpul plin de gunoaie al Piritei, în diminețile de vară erau doar copii, câini, câtiva porci și niște cai. Îmi amintesc cum în primele zile, câinii se adunau ca o ceată mârâind unii la alții și porneau în urma șirului de copii. În fața grădiniței, câinii rămâneau complet derutați, iar într-un final, după o tură la containerul din zonă, o luau înapoi spre casă. După prima săptămână câinii învățaseră deja că drumul copiilor nu duce la vreo sursă de mâncare și au renunțat să ne mai însoțească.

După două săptămâni, copiii au învățat să vină singuri. Dimineața pe la 9 găseam pe iarba din fața grădiniței vreo 40 de copii, de obicei însoțiți de două/trei mame. Uneori, câte un tată. Cel mai surprinzător lucru pentru noi era că nimeni nu intra de capul lui, deși ușa de la intrare era întotdeauna deschisă. Aveam un moment de ”bună dimineața„ chiar acolo pe iarbă, în care copiii simțeau nevoia să ne povestească nimicurile de cu o seară înainte sau de pe drum. Apoi, copiii se spălau pe mâini – descopereau săpunul și unghierele, apa caldă și învățau să folosească toaleta; obligatoriu serveam micul dejun (din banii unor ONG-uri și donațiile unor cunoscuți); desenam și completam fișe, ne jucam în curte, luam prânzul (mâncare caldă plătită de un ONG). Recompensa zilei erau desenele animate. Proiectam pe peretele din hol filmele Disney. Se făcea liniște, iar a doua zi toți copiii aveau porecle după personajele din povești.

Părinții deveniseră curioși și treptat mamele se așezau la masă să coloreze lângă copiii lor, iar tații veneau la sfârșitul programului să întrebe dacă tot la școala asta vor continua și de la toamnă. Copiii căpătau încredere, părinții își făceau planuri. Treptat, grădinița devenise locul de întâlnire între părinți, care parcă se uitau cu mai mare drag la copiii lor, care aveau expuse pe pereți desene și planșe cu litere de tipar scrise colorat și despre care doamnele spuneau lucruri frumoase. Încet-încet, asistenții sociali veneau să stea de vorbă cu câte o familie, care trecea printr-un necaz, iar la grădiniță și unii și alții se simțeau în largul lor: unii să ceară ajutor, iar ceilalți să ofere spijin. Asistenții medicali comunitari aveau mai mare trecere dacă chemau părinții la grădiniță, să le vorbească de vaccinuri, tratamente sau medic de familie. La programul de vară știam imediat dacă un copil e pus la muncă sau trimis la cerșit. Dacă ploua două-trei zile la rând, praful Piritei se transforma în noroi negru și lipicios, colibele se umpleau de apă, iar copiii tușeau și veneau uzi până la piele. Unul dintre tați, Simion, devenise între timp omul de legătură între grădiniță și comunitate. Din iulie, el punea copiii în căruță și-i aducea dimineața, ajuta la toată treaba din timpul programului și la sfârșit ducea copiii înapoi.

apasa pe imaginea de mai jos pentru a deschide galeria de fotografii
gliseaza pentru mai multe fotografii

În august, cunoșteam toți copiii: poveștile lor de viață, potențialul lor, nevoile cele mai stringente. Miza cea mai importantă era înscrierea lor la grădiniță și școala reală. Noi, echipa programului de vară, știam că pornim pe un drum aproape imposibil: copiii de pe Pirită nu aveau acte în regulă sau deloc, nu aveau domiciliu de Baia Mare; de fapt, nu aveau domiciliu nicăieri, nu aveau medic de familie, nu aveau deprinderile firești pentru vârsta lor biologică, iar lista era înspăimântător de lungă. Știam că tot ce avem e dovada că au frecventat de bună voie și cu mult entuziasm programul de vară, că ținem la ei ca la copiii nostri și că statul român garantează prin lege dreptul la educație gratuită oricărui copil.

Primele demersuri au reușit și am prins aripi: inspectoarele responsabile cu grădinițele și școala primară erau fericite să ne ajute. Directorul de la Serviciul Public de Asistență Socială i-a adunat la el în birou pe toți cei care puteau pune umărul, instituțional vorbind, ca acești copii să fie înscriși cu acte-n regulă în sistemul de educație: directori de la școlile din apropiere de Pirita, directori de grădinițe, inspectori școlari, ONG-uri, protecția copilului, asistenți sociali și medicali. Am discutat acolo situația fiecărui copil în parte și am făcut primele liste: aveam un grup de copii de grădiniță, unul de clasa pregătitoare și unul pentru programul de șansa a doua – un program pentru cei care au depășit vârsta de înscriere la școală.

Etapele birocratice ale înscrierii la școală a acestor copii păreau uneori interminabile, însă odată pornite, se desfășurau relativ în timp util. Sigur, părinții nu erau consultați sau prezenți la vreo decizie. Toate discuțiile, parteneriatele și acodurile pentru sprijinul copiilor de pe Pirită se luau fără copii și fără părinți. Lor le comunicam ulterior cum stau lucrurile:

– ”Copilul vostru va merge din septembrie la grădiniță. Va merge împreună cu mai mulți copii, va veni un autobuz după ei dimineața. Acolo vor mânca la prânz, vor putea face duș și este mașină de spălat haine”.

– ”Doamne ce bine, c-o să facă carte, noi n-am făcut. Da’ nu vă supărați, nu cred că vrea să stea fără noi, îi mic și nu-i învățat. Dacă-l bate un copil, el ce face fără noi?„

Mintea noastră funcționa după toate clișeele despre sărăcie și excludea cumva de la sine rolul părintelui. Gândeam superficial că părinții din Pirita, fără carte, murdari, vulgari, uneori agresivi, care trăiesc de-o viață în ilegalitate, sărăcie și la marginea civilizației, nu înțeleg decât nevoile imediate și de supraviețuire ale copiilor lor.

Cea mai mare lecție pe care am primit-o a fost intr-o după-amiază de duminică, cu o zi înainte de începutul anului școlar, când 55 de familii, cu mic cu mare, s-au adunat sub un soare nemilos și au așteptat în liniște să citesc de pe un tabel unde și la ce oră vor merge copiii lor luni dimineață. Le-am explicat cum e prima zi de școală, ei ne-au spus că au cumpărat copiilor haine noi și că o să le facă baie în seara asta. Părinții aveau emoții, un fel de mândrie, iar copiii simțeau că se întâmplă ceva important, se uitau serioși cum discută adulții. A fost probabil singurul moment pe care l-am trăit alături de oamenii din Pirita, când nu s-a ridicat tonul, nu s-au jignit unii pe alții și femeile au îndrăznit să pună întrebări: voiau să știe dacă pot sta la program cu copiii lor.

Începutul de an școlar a fost minunat pentru copiii de grădiniță: au avut autobuz școlar, pe drum au văzut pe geamul mare parte din oraș, doamnele educatoare au pregătit cît au putut mai frumos grădinița, le-au pregătit hăinuțe curate, dulciuri și rafturi pline de jucării și cărți.

Începutul de an școlar pentru copiii de clasă pregătitoare a fost greu: la cea mai apropiată școală de comunitate clasa pregătitoare A, a copiilor din oraș, era frumoasă, modernă și cu o învățătoare calificată, iar clasa pregătitoare B, cea a copiilor din Pirita, nu a primit o sală și nici învățătoare. Pentru prima dată de când începusem, am adăugat pe lista cu lucruri care fac aproape imposibil accesul la educație a copiilor de pe Pirita, un motiv nou: RASISMUL. Școala a explicat că părinții români amenință că-și vor retrage copiii de la școală dacă vor avea colegi copii romi care trăiesc în colibe la marginea orașului.

A urmat un parcurs halucinant, ca pe un câmp de luptă între două tabere: profesioniști din inspectoratul școlar, serviciul public de asistență socială, protecția copilului și ONG-uri care apărau cu argumente de neclintit dreptul acestor copii de a rămâne în școală, iar pe de altă parte un grup din consiliul de administrație al școlii și părinți care respingeau categoric dreptul copiilor de a rămâne în școală. Lupta a durat până la sfârșitul lunii octombrie. Au fost ședințe la inspectorat, la comisia pe educație în consiliul județean, a fost solicitat secretarul de stat din ministerul muncii. Copiii au rămas în școală, au fost înscriși în registrul electronic național, au beneficiat de burse sociale, au avut la clasă învățător de sprijin și un voluntar, tot timpul anului școlar.

Începutul anului școlar pentru copiii incluși în programul ”Șansa a doua” a fost peste așteptările tuturor: adolescenții, între 11 și 15 ani, au umplut o sală mare de clasă și au ținut învățătoarea în vinerea de Crăciun la program normal. Sunt de neoprit.

Începutul de an școlar a fost un nou început pentru părinții de pe Pirită. Au învățat să vină la ședința cu părinții, au învățat să nu-și lase căruța în fața școlii, pentru că le e rușine copiilor lor. Au învățat să aducă adeverință medicală când copilul e bolnav și importanța actelor de identitate. De fapt, au început să gândească despre viitor.

A trecut un an școlar de atunci. Nici un copil nu a abandonat. A început un nou an școlar. Alte școli au respins dosarele copiilor romi, atunci când părinții din Pirita au încercat să meargă singuri cu dosarul făcut, în perioada legală de înscriere. Însă noi, cei câțiva care am trăit povestea inițială, am refăcut alianțele necesare și cu exemplu elevilor absolvenți sub mânecă, convingem tot mai mulți directori de școli să deschidă ușa celor mai vulnerabili dintre copii.

Viața copiilor de pe Pirită e în continuare foarte grea, aproape de neimaginat pentru cei mai mulți dintre noi: unii copii au câte un părinte la închisoare, alții au părinți alcoolici, alții trăiesc în violență și lipsuri severe.

Însă, câteva ore pe zi, au o șansă. Șansa de a visa, de a spera, de a simți că viața are gust de sandviș cu roșii proaspete, de covrigi calzi, de lapte dulce, că viața miroase a levănțică ca și mâinile doamnei învățătoare, că viața are culori de carioci-curcubeu și muzică legănată de elefanți.

SUSȚINE ACEST SERIAL

DOCUMENTARIA este o comunitate de șase fotojurnaliști independenți, uniți de dorința de a documenta vizual, pe termen lung, subiecte importante care sunt ignorate sau tratate superficial de media tradițională.

Ne susținem munca din fonduri proprii și din donațiile cititorilor, așa că avem nevoie de contribuția ta pentru a putea continua să publicăm serialele de fotografie DOCUMENTARIA.

Donațiile se pot face:

Prin transfer bancar (te rugăm să menționezi “pirita” în descrierea transferului):

Asociația LEVANA
București
CIF 36801310
cont RO47BACX0000001280156001
deschis la Unicredit Bank

Cu cardul, în siguranță, online, cu ajutorul platformei Netopia MobilPay:

DONEAZĂ 50 DE LEIDONEAZĂ 100 DE LEIDONEAZĂ 500 DE LEI

Prin PayPal:

DESPRE AUTORI

Mircea Reștea lucrează de 16 ani ca fotojurnalist. A lucrat la publicații precum Cotidianul și România Liberă, iar în 2013 a devenit freelancer și colaborator la Decât o Revistă.

Claudia Costea are 40 de ani și în ultimii 16 ani a muncit în domeniul social: în proiecte de dezinstituționalizare, protecția copilului și comunități marginalizate.

ABONARE NEWSLETTER 

RECOMANDĂRI